Radu 2.0 » Life Style

Avatar

Radu — Thu, 17 Dec 2009 22:45:38 +0000

Te Vad, Frate. Eu sunt albastru, subtirel, puternic, mandru si neinfricat. Am maini precise, picioare agile si toate cele sase simturi imi functioneaza perfect. Insa cel care imi este cel mai drag este simtul pentru ce imi da, ocroteste si decide viata. Nu stiu ce intelegi tu prin acest “Internet”, eu ma refer la natura, la Eywa! La cea care stie ca exist, si a carei existenta eu nu o voi uita vreodata. Cea care are spirit, ca si mine. Cea care detine dreptatea suprema. Cea care imi hraneste dragostea – fata de ai mei si cei de dinaintea lor. Te Vad. Dar nu iti vad corpul, iti vad sufletul. Nu esti de-al nostru, esti om.

Probabil asa s-ar descrie un Na’vi la prima lui intalnire cu un pamantean. Na’vi este cultura care populeaza planeta Pandora descrisa de James Cameron in cel mai costisitor film al sau (de fapt cel mai costisitor film punct), care intra, fara vrerea lor, in conflict cu pamantenii. Actiunea se desfasoara in 2154 si prezinta o batalie in doua lumi pe care, daca ar fi disponibila drept joc pe PC/Internet, cred ca mi-ar face placere sa o traiesc virtual. Aproape intregul film este un efect special, trecerea dinspre scenele filmate in studio, cu oameni la cele cu dragoni zburatori si cu extraterestrii albastri inalti de trei metri este insesizabila, si numai ele insele fac opera demna de recomandat oricui. Cu ocazia acestei proiectii, am aflat si ca filmele 3D iti dau ocazia sa stai precum cocalarii cu ochelarii pe intuneric, ca astia care stau cu tine in sala sunt 3D by default si ca florile, fluturasii sau meduzele zburatoare pot deveni foarte inspaimantatoare atunci cand sunt puse intr-un plan neasteptat.

Filmul l-am vazut prin confluenta a trei forte, si anume LG care a monopolizat o sala in Multiplex-ul din Vitan, Bobby Voicu care a impartit cateva invitatii pe Twitter, si Mariei cea cu sase e-uri care a anuntat galant ca nu poate onora invitatia care a ajuns pana la urma la mine.

Eywa ngahu! (Eywa fie cu tine!)

Vinde-te

Radu — Sat, 12 Dec 2009 22:48:22 +0000

Povestea pe scurt: parlamentul studentesc de la Jacobs (universitatea unde pierd vremea 8 luni pe an) a decis, in marinimia sa, sa acorde un total de 10.000 Euro unor proiecte inauntrul campusului care ar imbunatati viata cat mai multor studenti. Printre propunerile respinse inca din prima faza a selectiei se numara cererea majoretelor de a primi finantare pentru a isi cumpara pompoane. Decizia parlamentului a fost luata printr-o metodologie care aminteste de Parlamentul Romaniei, dar asta e deja o alta mancare de peste. In orice caz, decizia a suparat ma multa lume decat de obicei, iar fetele noastre majorete, in tulburarea lor, au decis sa dea o palma parlamentului si sa isi faca singure rost de bani. Asa ca s-au strans, au contractat o colega fotografa, si au iesit cu un calendar pe anul 2010 de toata frumusetea.

Dezbracat.

Adica ele, dezbracate. Calendarul costa 10 Euro, si inainte sa ajunga cu livrarea la mine, fetele reusisera sa vanda cateva zeci bune. Contine cam 9 perechi de sani (aproape complet acoperiti, fireste) si (a trebuit sa il rasfoiesc de vreo 5 ori pana sa descopar asta) lunile anului urmator. Probabil ca incasarile totale vor fi destul de mari incat sa cumpere cate doua smocuri de beteala pentru fiecare fata, si le va mai ramane destul maruntis sa isi ia destule decoruri dragute pentru calendarul 2011.

Cat costa goliciunea ta non-erotica, avand in vedere cauza nobila careia ii dedici nuditatea? Trebuie sa mentionez ca fotografa este foarte priceputa, executia este in alb-negru (deci mai pentru pudici), non-explicita, si se asteapta aprecieri generoase. Desigur, sondajul este anonim, deci fii sincer!

P.S. primii cinci care comenteaza primesc pe mail o poza cu una din ilustratiile mele favorite.

P.S.2: daca esti una din persoanele care a vizionat calendarul si vrei sa iti exprimi opinia asupra lui in deplin anonimat, nu ma supar asa tare daca folosesti anonim@[service-provider].[extension]. Valabil doar pentru postul asta.

Cat de frumoase sunt romancele?

Radu — Thu, 10 Dec 2009 22:59:00 +0000

N-a trecut mult de cand v-am cerut ultima oara ajutorul, dar de data aceasta este pentru o cauza mult mai nobila. De cand au aflat pentru prima oara ca ei insisi sunt romani, si ca mai exista si alte popoare, romanii s-au intrebat daca sunt cel mai ospitalier popor din lume si daca femeile lor sunt cele mai frumoase din lume. Daca la prima intrebare am primit, in timp, destul de multe raspunsuri incat sa putem conchide ca nu prea suntem printre natiunile excesiv de primitoare, cea de-a doua intrebare este inca deschisa. Dar nu pentru mult timp, indraznesc sa sper. Pentru ca imi doresc sa pun capat acestei incertitudini intr-un mod cat mai stiintific (ca sa nu zica lumea ca am luat cursuri de statistica degeaba).

Asadar, m-am gandit la o metoda, dar nu sunt inca pe deplin convins ca este perfecta, asa ca o sa va rog sa ma asistati in a o imbunatati. Povestea este in felul urmator. De fiecare data cand sunt intr-o tara noua, din care n-am mai colectat date, voi merge pana in centrul celui mai apropiat oras si voi sedea pentru cate cinci-zece minute in trei locuri strategice (si, de dragul validitatii experimentului, cat mai reproductibile in diverse tari), cum ar fi un fast-food international reprezentativ (McDonald’s, Burger King, KFC sau asemanatoare), mijlocul celei mai importante strazi pietonale, o biserica/moschee/templu, un magazin Zara, o statie de autobuz/tramvai. In cele zece minute, voi aprecia toate femeile care mi se perinda prin fata ochilor (sau, ma rog, o portiune cat mai mare si reprezentativa din multimea respectiva) despre care cred ca sunt intre 17 si 32 de ani (capete de interval alese arbitrar), pe baza dimensiunilor urmatoare:

trasaturile fetei;
silueta;
stil vestimentar;
atitudinea/starea sufleteasca;
…

Pentru fiecare dimensiune, fiecare participanta va primi o nota de la unu la cinci, unde cinci este scorul maxim si unu este scorul minim. Desigur, notele vor fi subiective, dar inca nu s-a inventat o masura exacta si obiectiva pentru cantarirea frumusetii. Planuiesc sa fac o proba acestei idei sambata sau duminica in centrul Bremenului. Pana atunci (sau chiar si dupa atunci), va rog sa imi spuneti ce credeti despre aceasta idee si cum poate fi imbunatatit demersul.

Sa ne auzim invingatori, macar la frumusete!

Sursa foto.

La camin

Radu — Thu, 03 Dec 2009 22:45:39 +0000

Locuiesc in cadrul campusului universitatii la care sunt matriculat, undeva in nordul Germaniei, intr-o fosta baza militara americana, intinsa pe o suprafata nu foarte mare, dar destula pentru cateva sute de suflete sa poata supravietui fiziologic (psihologic, ma foarte indoiesc) fara contacte cu “lumea externa”. Studentii undergraduate sunt gazduiti de patru camine, fiecare cu numele, simbolurile si traditiile lor. In fiecare camin locuiesc intre 130 si 200 de studenti (pentru ca al patrulea camin este proaspat construit si inaugurat primavara aceasta, niciunul din camine nu este ocupat complet), totalizand undeva intre 600 si 700 de tineri. Eu locuiesc in caminul albastru, denumit Mercator College, caruia 171 de studenti din 30 de tari ii spun acasa (casa parinteasca se numeste, desigur, acasa-acasa). Numele a fost inchinat celor care se ocupa de Mercator Stiftung, fundatia care a suportat cea mai mare portiune a costurilor amenajarii spatiului in care locuim. Totusi, oamenii nu au considerat misiunea incheiata acum 7-8 ani, cand s-au terminat constructiile, ci ofera in fiecare an cate 5.000 de Euro pentru doi studenti merituosi care locuiesc aici, unul din anul doi si unul din anul trei. Festivitatea aferenta a avut loc aseara.

Mare parte din aceasta comunitate cosmopolita s-a strans sa ii felicite aseara pe bursierii Mercator de anul acesta, o turco-nemtoaica de anul trei, si un suedezo-americano-zimbabwean de anul doi. Toate astea s-au intamplat in cadrul a ceea ce s-a numit Mercator Day, in care cantina (fiecare camin are la parter cate o cantina intitulata, Dumnezeu stie in ce limba, servery) a fost decorata in nuante de albastru, pe timpul zilei am avut la dispozitie jocuri, gustari, fructe, vata pe bat, fantana de ciocolata, muzica si poze ruland pe fundal, iar totul a culminat cu cina speciala, cu dublu specific turcesc si zimbabwean (de fapt, se pare ca am avut dreptate, Zimbabwe nu prea are ceea ce se cheama bucatarie nationala, asa ca am mancat niste pui cu orez si sos de curry si ardei, mancare tipic sud-africana. Din Zimbabwe erau, probabil ardeii cruzi pe care i-am vazut pentru prima oara in Germania). In afara momentelor artistice, care au inclus reprezentatii de orga, saxofon, chitara clasica si electrica, voce si solduri, am avut discursuri mai degraba plictisitoare, de la autoritati, un Happy Birthday cantat de vicele universitatii aniversatului zilei (Miša), dar si discursuri foarte captivante de la cei doi premiati. Cu totul si cu totul, un eveniment incantator, organizat ca la carte (am participat si eu la asta), cu inghetata, lumanarele, haine formale sau traditionale si momente speciale.

Click pentru poze.

Acest articol este scris din TV-Room, de langa o bere, intre meciurile de FIFA pe care le joc la PlayStation3-ul pus la dispozitia oricui il cere. Asta inseamna viata de camin aici.

Pe maidanul de la noi

Radu — Sat, 28 Nov 2009 19:23:32 +0000

Nu de mult, gandul mi-ar fi fugit la cainii americani sau la plajele de la Marea Neagra din urma cu cativa ani, cand fiecare fir de nisip nu era branduit si ingradit de terenuri de fotbal pe plaja, atunci cand ma gandeam la frisbee. Totusi, aici sunt cativa oameni care sunt oricand gata sa izbucneasca in frisbee, intalnindu-se aproape in fiecare zi pe orice intindere mai larga de iarba, doar cu cateva discuri (acum, spre iarna, intrunirile sunt mai rare si mai putin spontane, din cauza programului strict al salilor de sport).

Ceea ce jucam se cheama de fapt Ultimate (Frisbee e marca inregistrata a manufacturierului de discuri Wham-O, iar majoritatea jocurilor oficiale se joaca cu discuri facute de alta companie). Jocul in sine este un fel de fotbal american, dar cu discul si fara contact. Se poate juca in echipe formate din oricati jucatori (regulile oficiale presupun 7 jucatori), in functie de spatiul disponibil. Regulile de baza sunt:

un jucator nu are voie sa fuga cu discul in mana;
un jucator nu are voie sa atinga orice adversar;
puncte se inscriu prin completarea unei pase reusite, in conditiile in care primitorul este in terenul de tinta al adversarilor;
o pasa se considera reusita daca discul nu atinge terenul inainte sau dupa primul contact cu primitorul, si daca primitorul se afla cu picioarele in interiorul terenului de joc sau in unul din cele doua terenuri de tinta.

Asa arata Ultimate disputat intre jucatori experimentati:

Va place Fanta?

Radu — Thu, 26 Nov 2009 11:40:52 +0000

Daca da, atunci e musai sa ii multumiti lui Hitler. Fanta s-a nascut in urma ruperii relatiilor economice dintre Statele Unite si Germania in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Ceea ce a insemnat ca siropul cu reteta ultra-secreta din care se fabrica Coca-Cola nu a mai putut fi importat, ducand spre falimentul sucursalei nemtesti a companiei. Faliment care a fost evitat cu mare indemanare de strategii germani. Acestia au rezolvat problema prin inventarea si producerea unei noi bauturi sub egida Coca Cola.

Crearea retetei Fanta demonteaza mitul nemtilor lipsiti de imaginatie, dar il reconfirma pe cel al eficientei germane. Practic, au luat resturi cu care nu ar fi hranit nici macar animalele, precum zerul si tescovina (chestia care ramane dupa stoarcerea strugului cand se face must – se numeste asa pentru ca “utilajul” vinovat este teascul), au adaugat un pic de culoare, aroma si dioxid de carbon, au desenat o eticheta si au gandit o denumire (Fanta vine de la nemtescul “Fantasie”, fantazie) si au inceput sa faca bani. Desi bautura a aparut in 1940 si a avut o priza nebuneasca la publicul nemtesc (exista o reteta de prajitura cu Fanta in Germania – da, acest popor nu este gandit pentru bucatarie), a scos capul pe piata externa abia in anii ’60, existand astazi in zeci de varietati peste tot in lume.

Eu n-am mai baut Fanta de cand i-am aflat povestea, din documentarul The Corporation, dar probabil o sa ma reapuc, mai ales ca am aflat ca este bautura preferata a Papei Benedict.

Heil Fantasie!

Sursa foto.

Vocile mi-au spus sa merg la film

Radu — Tue, 10 Nov 2009 14:14:34 +0000

Joi seara am dovedit si ultimul partial (mid-term, cum ii spun profanii de aici), asa ca m-am trezit spre miezul noptii ca nu am ce face. Sigur, capatul muncii pentru mine este precum capatul Internetului, intangibil, dar lista de lucruri urgente a ajuns sa fie aproape goala. Am comis imprudenta de a intreba pe Twitter daca sa intru in priza pentru treburile de a doua zi sau sa ma deconectez, si am fost persuadat cu succes sa iau nu una, ci doua sticle de vin la subrat (unii vroiau dulce, altii sec – ce bucurie pe mine ca rosul a fost decis in unanimitate) cu mine la vizionarea vestitului V for Vendetta.

Despre film pot spune doar ca este cu Natalie Portman, si asta il face cu totul si cu totul perfect. Este povestea unui crez intruchipat in om, un crez care inlocuieste o identitate si da putere, simtire si ratiune, toate impreuna. Un crez care recruteaza si antiindoctrineaza, care defineste viata, fericirea si tot ce este dincolo. Un crez latent in fiecare din noi, aflat in natura umana, dar rareori chemat la viata. Un film care demonstreaza ca razbunarea si dragostea sunt la fel de puternice si pot duce la aceleasi sacrificii sociale. Un film care merita vazut chiar si in alte zile decat 5 noiembrie, data simbol-laitmotiv a actiunii.

In seara urmatoare, chiar inainte de a pleca la munca, am (re)vazut un film cu adevarat tantric. Incepe foarte abrupt, cu previzionarea sfarsitului, iar participantii arata ca stiu ca ii asteapta un final inflacarat. Unul dintre participanti este “agatat” de viitorul partener, si asa incepe preludiul. Cel agatat este un el, si cu toate ca fizicul nu il recomanda foarte tare, preludiul este unul de senzatie, invaluit puternic in vrajeala, trecand pe nesimtite la actiunea propriu-zisa. Participantii sunt inchisi intr-o camera, dar par sa nu tina cont de barierele spatio-temporale, interactionand cu multa pasiune si chiar sudoare. Punctul culminant este de senzatie si memorabil pentru amandoua partile implicate – doar ca el, tipul cu fizic imperfect, pare a fi un foarte mare expert si mimeaza tot contactul, apoi pleaca fara prea multe explicatii, savurandu-si tigara de dupa chiar pe trotuar. Este inutil sa amintesc deziluzia partenerului inselat, precum si dorinta de a-l revedea pe tipul cu fizic imperfect. Desigur, filmul despre care vorbesc este cat se poate de celebru, iar cateva poze se regasesc aici.

Ramas cu impresia puternica a celui de-al doilea film, n-am mai reusit sa vizionez nimic de atunci.

The Rush Proposal

Radu — Thu, 15 Oct 2009 14:53:19 +0000

In afara de obisnuitele episoade din Family Guy, saptamana trecuta mi-am omorat doua nopti cu Rush Hour 3 si, respectiv, The Proposal. Desigur, The Proposal nu a fost ideea mea.

Intrucat sunt americane, cele doua filme sunt absolut identice in structura (da, stiu, sofism. Dar se aplica). Pentru toti cei patru protagonisti, ziua intai incepe cu aceeasi rutina: Tucker hartuieste gagici, Chan umbla cu ai lui chinezi, Reynolds (tipul din Proposal) intarzie la munca, iar Bullock e scorpie. Apoi, trecutul si originile se intorc sa ii bantuie pe Chan si Bullock, care ii trag pe Tucker si Reynolds dupa ei. Cate un angajament de caciula este luat, apoi ambele cupluri iau avionul pentru a salva niste familii si a rezolva incurcatura cat mai repede. Actiunea este de-a dreptul trepidanta in ambele filme, Bullock se lupta cu natura, iar Chan cu verisorii lui dragi. Protagonistii sunt pusi in fata cate unei alternative moral-pragmatice, pe care o rezolva tot Hollywoodiceste, cu happy end, by having the cake and eating it too (ca-n romana maximele sunt mai pesimiste).

Dintre cele doua filme, mi-a placut cel in care disputele dintre rudele cele mai apropiate de sex masculin au fost saliente, dar s-au rezolvat la sfarsit, in care mai toate glumele erau rasuflate, in care momentele de real paroxism sunt foarte putin probabile in realitate, in care o persoana de sex feminin foarte apropiata de unul din protagonisti este la un pas de moarte (la inaltime) si in care latura sexuala este evidentiata mai degraba prin frustrarile celor implicati.

Surse foto: 1, 2 si 5 minute de photoshop.

Sunt oficial verde

Radu — Fri, 09 Oct 2009 00:27:43 +0000

Am comandat saptamana asta, in mod profesional, doua cutii mari de hartie reciclata, spre a fi redistribuite in mod controlat (eu ma chinui de mai bine de un an sa imi termin primul top universitar). Zic profesional, pentru ca partenerul nu s-a lasat pana nu i-am zis si ce numar am la pantof, asa ca a trebuit sa ma scufund destul de adanc in legislatiile nemtesti ca sa aflu, intr-un final si cu stupoare, ca Recycling este o bransa profesionala recunoscuta juridic in Germania.

Partea buna e ca am fost incurajat de foarte multi colegi (indeobste nemti) sa le oblojesc constiinta inveninata de 20 de ani de consumerism trait pe fast forward si sa le aduc iluzia ca ajuta, si ei, un pic, la salvarea planetei. Partea proasta e ca inca nu si-a onorat nimeni comanda. Suntem optimisti.

Felul in care este prelucrata si transportata hartia reciclata nu o face cu nimic mai breaza decat hartia normala. Doar mai scumpa si mai toxica. Singurul fel prin care concep ca distributia de hartie reciclata face bine mamei natura este acela ca pretul aproape dublu ii face pe consumatori sa se gandeasca de doua ori inainte de a o folosi. Ceea ce – adica pretul – ma face pe mine, oficial, verde. Daca vindem tot stocul, ma aleg cu ceva verde ce in mod sigur imi va recicla fondurile.

Sursa foto 2.

P.S.: Se pare ca in Germania reciclatul e treaba de muieri, pentru ca desi pe site sunt inregistrat ca si Herr Rovin, comanda a venit, in premiera pentru mine, pe numele de Frau Rovin. Dar deh, stiu ei nemtii ce stiu sa incredinteze treburile importante doamnelor, ca doar barbatii sunt cei care le-au pornit pierdut purtat niscaiva razboaie mondiale.

Blair Witch Project la oras

Radu — Tue, 06 Oct 2009 19:44:32 +0000

Ultimul film pe care l-am vazut este Cloverfield. Este povestea unui tip care reuseste sa si-o traga cu vesnica iubire chiar dupa ce a aflat ca trebuie sa se mute tocmai in Japonia. Pentru ca refuza sa o lase sa il urmeze, tipa isi gaseste pe altul, cu care apare la petrecerea de ramas-bun a astuia de pleaca.

Aici, doua clisee teribile se petrec simultan intr-o impleteala cum numai Hollywood-ul ar putea vedea. Ca pedeapsa pentru ca tipa a aparut cu acest Travis, si pentru ca se mai intampla ca si muntele sa vina la Mahomed (mai curand, verisorul japonezei de mare calibru pe numele sau Godzilla care vine la viitorul japonez, inca prins in New York), un monstru care precis are o respiratie foarte urat mirositoare le strica oamenilor petrecerea. Drept consecinta, jumatate din Manhattan (cealalta jumatate dormea sau era pe veceu, cred) adopta o tactica escapista, luand-o la picior spre ghetto-uri, acolo unde monstruletul n-ar fi avut nicio sansa in fata gangsta-rapperilor cu damf aproape la fel de pimped-up. In timpul asta, tipul isi aduna ceata de descreierati si se azvarle catre ghearele Furiei, ca sa isi salveze iubita, prinsa precum Ana lui Manole, cu betonul armat pana la silicoane. Nu prea le iese schema, si in cele din urma mor toti (in afara de negresa, damn politically corectedness!).

Filmul este, in fapt, o dovada fictionala a neputintei armatei americane, dar si un model de documentare video demn de urmat de cei de pestrada. O poveste de dragoste cu nabadai in urma careia jumatate din New York participa la un imens joc de domino, dar si o drama ecologica, fiind in mod sigur folosita drept arma de catre Greenpeace impotriva monstruletilor din parul lor.

A, si cica filmul se cheama Cloverfield pentru a-ti putea minti prietena ca e vorba de campuri inflorite si unicorni roz atunci cand o duci la film. Functioneaza mai ales daca esti pedofil.

Sursa foto.