Cand uitam sa fim oameni

Se intampla deseori, unora, sa manance de foame, sa doarma de somn, sa comunice cu oameni pentru a strange informatie, sa citeasca sau sa se uite la filme doar ca sa isi treaca timpul. Se intampla, uneori, multora, sa se indoape cu alcool doar de dragul uitarii, petrecerii, presiunilor sociale – sau chiar pe motivul ca un lichid de culoare indoielnica, cu miros amar si gust de ceai de plosnite este gustos. Ni se intampla des sa privim viata drept un drum la capatul caruia se afla o destinatie, ca o poveste cu sfarsit, uitand ca drumul, destinatia, sfarsitul si, desigur, toate povestile din lumea asta sunt inventate de om. Uitam, uneori, ca fericirea este mai mult decat un cuvant si ca rareori o gasesti in cuvinte. Uitam de ce facem unele gesturi, uitam de ce avem unele obiceiuri, uitam de ce fumam, uitam de ce scriem, uitam sa zambim.

Astfel de ganduri aveam azi-noapte, la doua si un sfert, in Burger King-ul din gara din Hanovra (singurul loc unde era cat de cat cald si comod, nu judecati), cand asteptam la coada sperand sa aiba suc de portocale si sperand sa nu vomite vreun neamt intoxicat peste mine. Aveam astfel de ganduri pentru ca ma gandeam de ce sunt eu acolo si de ce sunt toti ceilalti acolo, castigandu-mi astfel dreptul la condescendenta. Asa ca nu m-am suparat cand ne-a facut bodyguard-ul observatie ca dormitul in restaurante nu este prea politicos, sau cand am pierdut un tren pe care l-am asteptat, in fapt, 4 ore, sau cand am plonjat cu capul inainte in cearceafuri abia la 9 dimineata, si m-am decis sa ma reapuc de scris. Ca sa nu ma doara, cel mai probabil o sa iau incetisor si o sa imi scriu multele si dezorganizatele idei pe scurt. Pe scurt pe 2.0. O sa scriu in engleza acolo pana ma prind ce si cum. Astept incurajari si bani de bere.

Popularity: 15%