Viermele lui Pavlov
Scris de Radu.Feb 4
Exista momente in viata in care te intrebi daca isi va aduce cineva aminte de tine peste 10, 50 sau 100 de ani. In astfel de momente de rascruce psihologica, un prieten care sa te minta afirmativ este binevenit. Totusi, adevarul este ca nu conteaza daca isi aminteste cineva de tine, ci cum. Desigur, Newton nici nu visa ca generatii intregi il vor cunoaste drept un tip care o ardea dubios prin parcuri pana ii cadeau mere in cap, iar Napoleon este impregnat in memoria colectiva mai degraba ca un tip cu freza nasoala si mana in san.
Unul din cele mai evidente cazuri de misatribuire a aprecierii post-mortem este cel al lui Ivan Pavlov – tipul cu cainele lui Pavlov. Individul era, la origini, un foarte bun si ambitios fiziolog, iar obiectul sau principal de studiu nu a fost studiul reflexelor conditionate, ci al sistemului gastric. Deci probabil ca ar fi visat, in timpul vietii, sa fie amintit urmasilor urmasilor sai drept cel care a vindecat boli precum ulcerul, gastroenterita sau viermii intestinali. Pentru ca asta era scopul lui, si era foarte bun la asta, si nu la psihologie.
Putina lume stie ca, inainte de a saliva, cainele lui Pavlov avea probleme dietetice si un apetit foarte scazut. Unui geniu precum Pavlov nu i-a fost greu sa identifice problema si sa ii gaseasca rezolvarea. Asa ca a inceput sa alimenteze animalul pe partea de din dos cu pernute Pedigree, ca desert oferind cainelui (si viermelui, in acelasi timp) cate o bucata de ciocolata. Dupa ce a procedat astfel timp de o saptamana, pentru a testa reflexul viermelui, dupa felul principal constand in hrana pentru caini, Pavlov nu a mai adaugat si ciocolata. Sursele spun ca nu au trecut nici cinci minute pana cand viermele a scos o portiune sanatoasa din encefal pe sub coada gazdei, dar nu a mai apucat sa intrebe unde ii este ciocolata ca a fost decapitat prompt de catre un practicant mai curajos. La scurt timp, cainele si-a recapatat capacitatea de a saliva la comanda, putand astfel continua experimentele rusului.
Lasand gluma istoria bazata pe fapte bine documentate la o parte, intrebarea care ramane este daca si cum ai vrea sa iti fie amintirea conservata pentru stranepotii pe care nu ai sa ii cunosti. Trebuie sa vrei asta ca sa iti consideri rolul in viata eficient, placut si meritat? Sau exista ceva mai presus de nemurirea sufleteasca?
P.S.: in orice caz, regula generala spune sa nu dai ciocolata prietenului tau canin. Pe orice parte ai face-o.
Sursa foto.
Popularity: 21%
3 comentarii
Pe 04.02.2010, la ora 20:07, Meritoriu a zis:
Pai, parol, da studiul reflexului conditionat este integrat in fiziologie in primul rand.
Pe 05.02.2010, la ora 01:12, Radu a zis:
@Meritoriu: Ei, ca prea-mi cauti nod in papura.
Pe 07.02.2010, la ora 16:42, Iulia a zis:
Sincer, aveam genul asta de ganduri pe la 9 ani, cand scriam pe carticele de colorat mesaje de genul “eu am fost x si am trait in orasul y, avand drept parinti pe m si n in anul 1999″ Visam sa gaseasca cineva peste sute de ani ingropata in pamant, cartea mea de colorat
Stiu prea bine ca o sa fiu uitata la scurt timp dupa ce voi muri, dar acesta este cursul vietii. Nu sunt speciala prin nimic, nu mi-am propus sa schimb lumea absolut deloc si evdent ca nu ma astept sa am nici o statuie ridicata. Accept asta si nu ma sperie. Mi se pare ceva absolut normal ca oamenii sa isi vada linistiti de viata lor in continuare, chiar daca cineva a murit pe cealalta jumatate a pamantului. Recunosc, mi-e frica de moarte, dar si mai mult mi-e frica de moartea celor din jur.
Cat despre temerea ta, te pot linisti ca serverele nu se “recicleaza”, asa ca site-ul tau va ramne acolo undeva si cititorii, peste sute de ani, vor putea reveni sa iti citeasca gandurile