Poate ca aceste aspecte scapa definitiei traditionale a marketingului. Poate ca unele din ele lipsesc unor cariere intregi de marketeri. Dar de multe ori sunt in viata unor persoane care nu au auzit de Kotler si care isi ghideaza succesul dupa instinct. Pentru ca, extrapoland, marketing-ul este intru toate.

Explicatiile pentru aceasta groaznica greseala de logica sunt atat de numeroase pe cat sunt limbile si culturile de multe. Romanii cred ca Mos Craciun este cel care a taiat mainile moasei Fecioarei Maria, pentru ca mai apoi sa isi rascumpere greseala daruind noului nascut niste amarate de branzeturi, fara a lua in consideratie posibila lui intoleranta la lactoza. Scandinavii il aseamana ades cu zeul lor pagan, Odin, austriecii ii zic Kris Kringle (alo, aia care fac marketing-ul la Kindle, trezirea!), Santa-san aduce cadouri micutilor japonezi, iar multe alte popoare habar n-au daca Mos Craciun este in acelasi timp si Mos Nicolae sau nu. Mos Craciunul pe care il stim astazi vine mai degraba din vest, si este produsul unui secol de creatii ale unui sclavagist convins*, ale unui caricaturist neamt si ale unui concern international concentrat pe bauturi racoritoare. Romanii au incercat un re-branding non-capitalist al personajului, care se adaptase realitatilor comuniste prin aceea ca, in lipsa semineelor din apartamentele de bloc, putea intra in casele oamenilor prin calorifere (de unde si numele de Mos Gerila).

Totusi, pun pariu ca fanul numarul unu al lui Mos Craciun este Iisus. Vreau sa spun, tu nu te-ai bucura daca de ziua ta de nastere toti cunoscutii tai (si nu numai) ar venera un babalac care pretinde ca viziteaza miliarde de familii si, probabil sute de milioane de femei singure intr-o singura noapte? Apropo de asta, Alina Constantinescu a incercat la randul ei sa descrie sublimul sarm al Mosului.

*Clement Clark Moore, caci despre el e vorba, este si unul dintre primii care au promovat schimbul de cadouri de Craciun. Deci cei suparati pe capitalism ar face bine sa inceapa sa dea vina pe Moore, nu pe saracul si neprihanitul Craciun.

Sursa foto.

P.S.: Pentru cei care cred ca Mos Craciun a fost inventat de Coca Cola (e ceva sambure de adevar, doar ca nenii aceia doar au preluat ceva deja existent si l-au hipermediatizat pana cand ne-a ramas in amintire astfel), iata o bucata din CV-ul Mosului inainte de era de mare succes de la Cola. De la @bluegod via @creatza_s.

Te Vad, Frate. Eu sunt albastru, subtirel, puternic, mandru si neinfricat. Am maini precise, picioare agile si toate cele sase simturi imi functioneaza perfect. Insa cel care imi este cel mai drag este simtul pentru ce imi da, ocroteste si decide viata. Nu stiu ce intelegi tu prin acest “Internet”, eu ma refer la natura, la Eywa! La cea care stie ca exist, si a carei existenta eu nu o voi uita vreodata. Cea care are spirit, ca si mine. Cea care detine dreptatea suprema. Cea care imi hraneste dragostea – fata de ai mei si cei de dinaintea lor. Te Vad. Dar nu iti vad corpul, iti vad sufletul. Nu esti de-al nostru, esti om.

Probabil asa s-ar descrie un Na’vi la prima lui intalnire cu un pamantean. Na’vi este cultura care populeaza planeta Pandora descrisa de James Cameron in cel mai costisitor film al sau (de fapt cel mai costisitor film punct), care intra, fara vrerea lor, in conflict cu pamantenii. Actiunea se desfasoara in 2154 si prezinta o batalie in doua lumi pe care, daca ar fi disponibila drept joc pe PC/Internet, cred ca mi-ar face placere sa o traiesc virtual. Aproape intregul film este un efect special, trecerea dinspre scenele filmate in studio, cu oameni la cele cu dragoni zburatori si cu extraterestrii albastri inalti de trei metri este insesizabila, si numai ele insele fac opera demna de recomandat oricui. Cu ocazia acestei proiectii, am aflat si ca filmele 3D iti dau ocazia sa stai precum cocalarii cu ochelarii pe intuneric, ca astia care stau cu tine in sala sunt 3D by default si ca florile, fluturasii sau meduzele zburatoare pot deveni foarte inspaimantatoare atunci cand sunt puse intr-un plan neasteptat.

Filmul l-am vazut prin confluenta a trei forte, si anume LG care a monopolizat o sala in Multiplex-ul din Vitan, Bobby Voicu care a impartit cateva invitatii pe Twitter, si Mariei cea cu sase e-uri care a anuntat galant ca nu poate onora invitatia care a ajuns pana la urma la mine.

Eywa ngahu! (Eywa fie cu tine!)

Povestea este, in fapt, una de succes. A unui departament de relatii cu clientii surprinzator de atent cu cei pe care ii serveste. Mihai, actualul meu coleg de camera, a primit de ziua lui un set de boxe (2.1, 200 W, foarte misto, de altfel) Logitech. Cum s-a intamplat, cum nu s-a intamplat – as tinde sa cred ca din vina noastra – unul dintre sateliti a cedat destul de repede. Nu-i nimic, ne-am zis, inca erau in garantie. Problema si disperarea au venit cand am vazut ca nu mai gasim bonul (da, garantia data prin unele lanturi de magazine de electronice este insusi bonul), dar Mihai a decis sa isi incerce norocul chiar si asa. Le-a scris celor de la Logitech descriind problema,  data si locul cumpararii si faptul ca bonul nu mai exista.

Nu mica ne-a fost mirarea cand ni s-a spus ca tot ce trebuie sa facem pentru a fi rezolvata problema, este nevoie doar de o poza care sa cuprinda sistemul si numele proprietarului, astfel incat defectul sa fie evident. Pentru ca problema era de natura electronica, bineinteles ca nu a aparut in poza. Raspunsul celor de la Logitech a venit rapid, insa nu au trimis o boxa de schimb, asa cum era de asteptat, ci intreg sistemul, nou-nout! Nici macar nu au cerut returnarea sistemului defect sau plata curierului. Asa ca acum Mihai poate incropi oricand un sistem 3.2, cu un bass de toata frumusetea.

Prin urmare, serviciul relatii clienti de la Logitech raspunde repede, merge pe incredere (cel putin fata de clientii cu adresa de livrare in Germania), si chiar rezolva problemele. Insa poate cea mai importanta caracteristica a acestui departament minunat – serios, chiar merita aprecieri – este grija pe care o arata fata de cei care au nevoie de ajutor. Mailul in care dadeau instructiuni despre cum se face reclamatia cu privire la defect includea o nota speciala. Se aseaza boxele, cu numele proprietarului la vedere, si se face poza, apoi celebra fraza: “Note: Please do not hurt yourself in the process!” Adica, in netarmuita lor grija, angajatii Logitech te fac atent sa nu te ranesti cat asezi trei bucati electrocasnice, o hartie imprimata si un aparat foto. Daca nu asta e cea mai mare dovada a dragostei fata de clienti (sau, macar, a lipsei de consideratie in ceea ce priveste inteligenta lor), atunci nu stiu care este.

Daca fraza a putut fi introdusa in contextul amintit, nu vad ce alt context ar fi nepotrivit folosirii ei. Asadar am adoptat-o irevocabil, acum si pe blog.

Radu 2.0. Please do not hurt yourself in the process!

• Costica Brehar. Pentru ca merita.
• Ce inseamna creativitatea la francezi.
• In traducere libera. Bucata de tort.
• Inspired Bicycles.
• Sprai. Macar daca l-ar folosi cum spune cantecelul.
• Niste fete deosebit de talentate. La bara de striptease.
• Giuliano Stroe. Un viral in adevaratul sens al cuvantului.
• Signs. Poate cel mai frumos scurt-metraj pe care l-am vazut in ultima vreme.
• Top Gear pe Transfagarasan. Cel mai frumos drum din lume.
• First. In niciun caz ultimul, nu.

Ce opere mi-au scapat? Care ti-a placut tie cel mai mult? Care nu merita sa se afle in aceasta lista (altminteri, cat se poate de subiectiva)?

P.S.: nu sunt un mare fan al embeddingului pentru cat de tare incarca paginile. Dar fiecare dintre filmulete merita vazut cel putin o data.

P.S.2: La Multi Ani tata!

Mare parte din aceasta comunitate cosmopolita s-a strans sa ii felicite aseara pe bursierii Mercator de anul acesta, o turco-nemtoaica de anul trei, si un suedezo-americano-zimbabwean de anul doi. Toate astea s-au intamplat in cadrul a ceea ce s-a numit Mercator Day, in care cantina (fiecare camin are la parter cate o cantina intitulata, Dumnezeu stie in ce limba, servery) a fost decorata in nuante de albastru, pe timpul zilei am avut la dispozitie jocuri, gustari, fructe, vata pe bat, fantana de ciocolata, muzica si poze ruland pe fundal, iar totul a culminat cu cina speciala, cu dublu specific turcesc si zimbabwean (de fapt, se pare ca am avut dreptate, Zimbabwe nu prea are ceea ce se cheama bucatarie nationala, asa ca am mancat niste pui cu orez si sos de curry si ardei, mancare tipic sud-africana. Din Zimbabwe erau, probabil ardeii cruzi pe care i-am vazut pentru prima oara in Germania). In afara momentelor artistice, care au inclus reprezentatii de orga, saxofon, chitara clasica si electrica, voce si solduri, am avut discursuri mai degraba plictisitoare, de la autoritati, un Happy Birthday cantat de vicele universitatii aniversatului zilei (Miša), dar si discursuri foarte captivante de la cei doi premiati. Cu totul si cu totul, un eveniment incantator, organizat ca la carte (am participat si eu la asta), cu inghetata, lumanarele, haine formale sau traditionale si momente speciale.

Click pentru poze.

Acest articol este scris din TV-Room, de langa o bere, intre meciurile de FIFA pe care le joc la PlayStation3-ul pus la dispozitia oricui il cere. Asta inseamna viata de camin aici.

Ceea ce jucam se cheama de fapt Ultimate (Frisbee e marca inregistrata a manufacturierului de discuri Wham-O, iar majoritatea jocurilor oficiale se joaca cu discuri facute de alta companie). Jocul in sine este un fel de fotbal american, dar cu discul si fara contact. Se poate juca in echipe formate din oricati jucatori (regulile oficiale presupun 7 jucatori), in functie de spatiul disponibil. Regulile de baza sunt:

• un jucator nu are voie sa fuga cu discul in mana;
• un jucator nu are voie sa atinga orice adversar;
• puncte se inscriu prin completarea unei pase reusite, in conditiile in care primitorul este in terenul de tinta al adversarilor;
• o pasa se considera reusita daca discul nu atinge terenul inainte sau dupa primul contact cu primitorul, si daca primitorul se afla cu picioarele in interiorul terenului de joc sau in unul din cele doua terenuri de tinta.

Asa arata Ultimate disputat intre jucatori experimentati:

Bun, avem urmatoarele date: vesticii sunt mai nemultumiti, desi o duc mai bine; vesticii isi exprima mai bine drepturile democratice, dar nu se duc in procentaje mai mari la vot; noi vrem sa fim precum vesticii (sau si mai si). Ce fac ei de nu ne iese noua? In primul rand, la ei nu exista cicluri electorale. La ei nu se pun Metrorecsii lor in cap fix in ultima saptamana de campanie. La ei nu se scot decizii targetate pe ultima suta de metri. La ei, ai lor stau cu frica in san tot timpul, ai lor chiar trebuie sa tina cont de respectarea promisiunilor, pentru ca pe ai lor nu ii toaca doar “tonomatele”, ci intreaga Adunare Populara. Pentru ei, participarea politica este mai mare decat o stampiluta rotunda aplicata din cand in cand, si nici atunci cu prea mare tragere de inima.

Ce ciudat! Ei pot si noi nu! Poate ar trebui sa iesim in strada imediat dupa exit-pollurile de pe 6 decembrie (nu cred ca exista cineva care sa isi inchipuie o majoritate absoluta in primul tur, nu?), dar nu ca sa ne bucuram, ci ca sa incepem sa cerem. Sau poate ca ar trebui sa incepem sa eliminam lehamitea ce ne cuprinde cand ne gandim la alegeri. Sau la clasa politica. Clasa politica a fost si este un mare “totuna”. Toti sunt la fel, domnule, toti isi fac treaba aiurea, toti fura, mint si sunt mai presus de lege. Normal ca sunt asa. Pentru ca nu le-am dat in cap. Pentru ca am vrut schimbare, in 1996, dar am asteptat pana in 2000 sa vedem daca ne e mai bine. Pentru ca partidele sunt niste entitati, ba nu, niste masinarii golite de ideologie, ideologie de care ne-ar fi durut undeva, oricum, daca ar fi existat. Pentru ca noi cerem doar sa traim bine. Atat. De fapt, cand vine vorba de trait, nici nu mai exista noi – exista doar eu. Eu, cetateanul roman, sunt votant din an in paispe, si cand sunt, pun stampila unde mi-e cald. Apoi imi continuu viata. Indiferent de ideologii, platforme si reforme.

Clasa politica din Romania seamana cu bucataria romaneasca. Politicienii sunt ca niste sarmalute, plini de pasta de carne grasa, aceeasi la fiecare, si infasurati cu grija in varza bine-mirositoare. Dar noua ne plac sarmalutele, de ce sa vrem sa le schimbam? Chiar daca de fiecare “sarbatoare” au acelasi gust, cu mai mult sau mai putin piper (da, mama, imi plac sarmalele facute de tine). Nu le schimbam, de aceea avem sarmalute iarna (lasa ca vedeti voi la Alba-Iulia, pe intai decembrie) si mititei vara, la locale si europene.

Deci, de ce ma voi trezi la 8 dimineata intr-o zi de duminica, de ce voi pierde 5 ore din timpul meu mai mult sau mai putin liber pentru aceasta pasta imbracata in varza? Ca sa nu o mai am in fata si data viitoare, ca sa dau peste nas bucatarilor. De aceea il voi vota pe Remus Cernea. Nu pentru ca este un candidat bun. Nu este, si stiu ca oricum nu are sanse. Nu pentru ca are plete si e roacar, putea sa fie si chel si cu un ochi mai mic, fix la fel de simpatic imi era. Nu pentru ca e verde, nu pentru ca sta cu parintii, nu pentru ca nu si-a ridicat diploma de la Facultatea de Filosofie. Doar pentru ca nu e pasta de mici pe gratarul stim-noi-cui (da, Bunicuta gateste bine). Pentru ca un vot pentru el are o utilitate marginala mai mare decat pentru unul din favoriti – votul sau absenta mea de la vot n-ar face vreo diferenta. Pentru ca un vot pentru el are un mesaj. Un mesaj electoral. De la noi la ai nostri. Vrem sa va schimbati!

De asta votez.

Romanii stiu atat de multe limbi straine pentru ca romanii sunt oameni, si nu statistici. Daca ar fi statistici, in 2005, doar 29% din ei ar fi putut vorbi engleza in mod fluent, 24% franceza si 6% germana. In total, mai mult de jumate nu s-ar descurca in nicio limba straina, si doar 6% ar fi cu adevarat poligloti, cunoscand trei limbi straine, in conditiile in care media europeana pentru poligloti era aproape dubla. Totusi, nu suntem cei mai inapoiati, fiind pe locul 23 din 27 la talentul la engleza, si pe locul 21 in clasamentul general.

Invatatul de limbi straine este important pentru 92% din europeni, conform aceleiasi statistici. Uniunea Europeana are 23 de limbi oficiale, la care se adauga luxemburgheza si turca (limbi oficiale in Luxemburg si respectiv Cipru, dar care nu au fost acceptate ca limbi oficiale UE). Totusi, in majoritatea contextelor internationale care presupun participanti vorbitori de limbi diferite, engleza este limba preferata. Comisia pentru Multilingualism, de care probabil ati mai auzit din pricina domnului Leonard Orban, a comandat o sesiune de discutii din care sa reiasa necesitatea multilingualismului. Standardul propus de grupul Maalouf este de doua limbi straine de persoana, dintre care una de circulatie internationala (de pilda, engleza sau mandarina), si cealalta, o limba adoptiva, precum finlandeza, irlandeza sau malteza, dupa placul fiecaruia. Aceasta recomandare are multiple implicatii:

• cooperarile bilaterale vor fi mult mai usoare, intrucat discutiile se vor purta in limbi materne, nu in limbi neutre;
• citat aproximativ din Raportul Maalouf: “pentru a cumpara ceva, orice, o limba internationala este suficienta. Pentru a vinde, in schimb, trebuie sa vorbesti pe limba clientilor”. Acest argument este demonstrat in fiecare zi – companiile sunt cele care isi fac reclama pentru produse si servicii, cele care organizeaza puncte de desfacere, nu clientii sunt cei care cumpara spatiu publicitar spunand ca vor sa cumpere, de exemplu, o masina noua de la o fabrica de automobile;
• limba adoptiva nu ar trebui perceputa ca o limba straina, ci mai degraba ca o a doua limba materna – implicand cunostiinte despre cultura, geografia, istoria si oamenii care traiesc prin intermediul acelei limbi;
• sistemul educational ar suferi niste modificari, as zice, pozitive – pentru ca in teorie, fiecare limba adoptiva ar trebui sa fie disponibila oricarui cetatean, dar practic sunt foarte putini profesori de lituaniana, de exemplu, o mare parte din procesul de invatare va avea loc pe internet, cu ajutorul resurselor virtuale;
• populatia imbatranita va avea o noua ocupatie, si poate chiar noi intrebuintari. Ma refer la cele consumeristice (un pensionar poliglot are mari sanse sa fie un pensionar globe-trotter, adicatelea consumator);
• o mai buna circulatie a fortei de munca in functie de necesitatile strategice;
• si altele care imi scapa acum.

Dupa parerea mea, acesta este un capitol la care romanii pot recastiga din terenul macinat de combinele socialiste. Desigur, nu putem sari imediat in carca Suediei, unde 90% din populatie stie bine engleza, sau in cea a luxemburghezilor, unde 69% din populatie stie trei limbi straine, dar putem fi poliglotii Europei de Sud si de Est. Este nevoie doar de infrastructura (profesori pentru cateva limbi circulate, pretutindeni), implementare (prima limba straina introdusa cel tarziu in clasa intai, a doua cel tarziu in clasa a patra) si implicare (proaspetilor parinti li se poate sugera, poate in contextul asigurarii unor avantaje speciale, sa vorbeasca si in engleza, germana sau franceza cu pre-scolarii lor).

Tu ce crezi?

Sursa date (pdf). Raportul Maalouf (pdf). Sursa foto.

In plus, si angajatii au asteptari mult mai mari acum. In Europa revolutiei industriale, un fost fermier reprofilat in sclav la fabrica nu s-ar fi asteptat la un plan de pensionare (nu s-ar fi asteptat sa traiasca pana la varsta pensionarii). In era noastra, avem pretentia sa ne si placa la “scarbiciu”. Pretentie care ar trebui, de fapt, sa fie obligatie incorporata, dar asta e deja alta discutie. In era noastra, o greseala in alegerea angajatorului nu ne mai distruge asa usor viata si sanatatea fizica, ci doar cariera si sanatatea psihica.

Ce bine ar fi daca ar exista un loc in care n-ai neaparat nevoie de studii universitare incheiate, in care CV-ul poate fi imbunatatit, care te pregateste de probe practice, care iti aduce experienta, care te invata sa faci ceva masurabil, fara sa iti fie teama de implicatiile permanente ale deciziei de angajare asupra parcursului carieristic, si eventual sa si poti privi totul ca o joaca! Ar fi tare bine, nu?

Ce este? Din fericire, viata de angajat are demo version, in stagiile de practica – internship-uri. In general cu o durata intre cateva saptamani si sase luni, de cele mai multe ori putand fi facut pe timpul vacantei de vara sau in locul unui semestru academic (august-decembrie), un stagiu de practica presupune integrarea internului in cat mai multe din mecanismele organizationale ale entitatii la care se desfasoara programul. Orice intern poate dispune de un supervisor, de un scurt program de training si, in functie de inclinarea companiei/institutiei/ONG-ului unde se desfasoara programul, de colegi cu acelasi statut. Cele mai multe programe sunt centrate pe cate unul sau doua proiecte de care participantul este responsabil.

De ce este bun? Ai ocazia sa incerci un domeniu de activitate, un tip de firma, un fel de activitate si sa vezi daca iti place. Ai ocazia sa traiesti intr-un mediu de lucru adevarat, sa afli ce inseamna “de la 9 la 5-6-7″, si ce se intampla dupa. Poti strange experienta practica in aria care te intereseaza, sa aplici ce ai invatat la facultate sau sa completezi cunostiintele existente. La sfarsitul proiectului, de cele mai multe ori ti-l poti trece in portofoliu. Unele stagii de practica sunt si platite, pe deasupra. Dar poate cel mai mare avantaj al stagiilor de practica consta in contactele pe care ti le poti crea. Mai ales daca te intereseaza sa reiei munca la acelasi angajator sau unul similar (atentie la clauzele de confidentialitate) dupa absolvire, simplul fapt ca ai ocupat un loc in firma si ai cunoscut un numar de persoane relevante domeniului iti da o cu totul alta plaja de posibilitati. Daca ai si reusit sa le uimesti nu le dezamagesti, sansele cresc exponential. Atata timp cat lasi loc de buna ziua, poti incepe sa iti planifici primul concediu platit.

Cum se obtine? Obtinerea unui astfel de post este destul de asemanatoare cu contractarea unei slujbe obisnuite, dar este bine de stiut ca Romania nu are inca foarte bine definit conceptul de practica din postura de student, de aceea de multe ori este mai greu sa gasesti oferte din domeniu. Catre vestul Europei situatia sta diferit iar pozitiile de genul sunt mai promovate si arata mai oficial, deci daca iti surade ideea si gasesti ceva pe plac, nu ezita sa pleci, mai ales ca nu trebuie viza!

Primul pas pentru obtinerea unui internship este formularea unei liste scurte de arii/domenii care te-ar interesa. A doua etapa este compilarea unei liste cu angajatori interesanti din domeniul respectiv. Desi exista si in Romania si in Europa agregatoare pentru programe de practica, nu am dobandit destula incredere in niciunul pentru a crea trimiteri acolo. Inainte de a cauta daca firma pe care ai ochit-o ofera stagii de practica, este bine sa incerci sa judeci cat de mare e probabilitatea sa faci munca adevarata la firma respectiva, si nu doar schimbare de filtre de cafea. De aici, ai doua variante. Fie cunosti pe cineva care lucreaza la sau cu angajatorul respectiv, si in cazul il rogi sa te recomande (mai demult, aceasta practica se numea “punerea de pile”) inainte de a trimite résumé-ul, fie incaleci tu insuti dragonul cautatorului de slujbe, si trimiti macar CV-ul si o scrisoare de intentie. Si aici ai doua variante – poti trimite fie responsabilului de resurse umane (sau ce adresa de contact iti sugereaza pe pagina ofertei), fie direct celui care iti va fi coordonator de proiect (necesita ceva mai multa munca de cercetare, dar de obicei da rezultate mai bune, prin crearea unui mediator/intermediar de incredere – coordonatorul – pentru persoana de la resurse umane). In functie de nevoile si politica firmei si de felul in care iti prezinti calitatile, ar trebui sa te pregatesti sa iti introduci un nou paragraf in CV.

Tu ai participat la vreun internship? Daca da, cum ai prins postul? Ti-a fost de folos experienta, ai recomanda aceasta practica si altora? Daca nu, de ce nu?

Sursa foto.

As putea face comparatie intre portarii nostri si portarii lor. Imi aduc aminte de tipul ala mic, mereu cu fes pe cap, care bantuia in jurul intrarii profesorilor, in liceu. El avea putere decizionala asupra ta, mai ales daca nu aveai carnetul, legitimatia sau mai stiu eu ce substitut de matricola ne mai dadeau. El iti spunea pe unde sa mergi, si era de neclintit. Dar, pe langa asta, facea cumparaturi pentru persoanele “alese” sau spala cu abnegatie masina directoarei, ori de cate ori era cazul. Chestiuni in mod sigur neincluse in contractul de munca.

Portarii lor nu emana amatorism. Stiu exact ce au de facut, si nu fac altceva, oricat de mult ar friza logica. Patruleaza la fel tot timpul, sting la fel lumina in locurile comune pe timp de noapte, chiar daca esti sau nu acolo. Daca ai vreo problema, te pot ajuta. Nu trebuie sa fii profesor ca sa iti cheme un taxi sau ca sa vina sa vada ce fel de griji in ceea ce priveste securitatea ai avea. Portarii lor au asigurat paza la White Sensation-ul nostru la costum. Costum alb, cu pantaloni si cravata la fel de albe.

Cata glorie sa existe in aceasta ocupatie (ca nu mi-ar placea sa ii spun meserie) de portar incat sa te asortezi evenimentului pe care, in fapt, il pazesti? Cata demnitate sa infofolesti in jurul braului incat sa fii o umbra mai consistenta in spatele pericolelor inerente unei societati? Nu mai conteaza, cand esti platit asa cum trebuie. Va rog sa urmariti in imaginea alaturata ce am cumparat din banii pentru 6 ore de serviciu deloc pretentios din punct de vedere intelectual. Cu salariul pe care il primeam asta vara in acelasi interval de timp, ma indoiesc ca as fi putut achizitiona macar rotile de la skateboard. De ce exista diferenta asta?

*N.B.: fireste, sunt si aici persoane care ar putea sa fie mai eficiente, informative sau flexibile, dar probabil ca toti sunt imigranti care inca nu au apucat sa se acomodeze cu sistemul.

P.S.: Pe cand ma intorceam intr-o dimineata de sambata din oras, la ora 7, in cladirea administrativa lumea era deja la cafeluta. Sambata. La 7 dimineata.

Am fost foarte surprins sa aflu ca, pe langa ca a sarit foarte repede sa ma ajute sa ii raspandesc hardabaia in portbagaj si pe bancheta din spate, tipul ar putea face de rusine jumatate din studentii de la o universitate cu predare in limba engleza (adica Jacobs) cu felul in care vorbea limba lui Shakespeare. Astfel, am vorbit despre diferentele gramaticale intre limbile anglo-saxone, am aflat despre considerentele lingvistice si pedagogice datorita carora tari precum Olanda, Norvegia sau Danemarca sunt atat de potente in exprimarea fluenta in engleza, dar si despre metodele corecte de a aduce binecuvantarile unei limbi straine pustilor germani de pana in 15 ani (pentru ca, am uitat sa mentionez, cand nu este taximetrist de noapte, domnul nostru da meditatii la engleza copiilor de varsta gimnaziala si liceala). In plus, am discutat de considerentele socio-economice pentru care limba engleza primeaza in mediul business, academic si universitar din Elvetia, in dauna germanei, francezei sau italienei locale. Cu alte cuvinte, am discutat cu un taximetrist, pe o limba care nu este a lui, material pe care l-am revizuit in cadrul unuia din cursurile universitare de anul doi, si am aflat lucruri noi.

Un alt subiect pe care a digresat domnul nostru a fost capacitatea televizorului sau Internetului de a constitui unelte de invatare pentru copii si adolescenti. Dintre concluziile care mi s-au parut interesante, as cita (aproximativ): “Televizorul si Internetul ii fac pe cei prosti si mai prosti, si pe cei destepti cei mai destepti” si “Din toata informatia care este pe Internet, cel mult 5% este cu adevarat de folos pentru vreun scop sau pentru rezolvarea unei probleme. Trebuie doar sa stii unde si cum sa cauti“. Desigur, dupa aceasta paranteza si inainte de a ajunge la destinatie, a revenit la discutia initiala, cu o concluzie desteapta (pe care, spre rusinea mea, am uitat-o – am fost entuziasmat de discutie chiar si in conditiile lipsei unei incheieri).

Din pacate, din momentul in care am pus piciorul jos in autogara internationala din Bremen, nu a durat mult sa revin si la figurat cu picioarele pe pamant. Am intrat in vorba cu cativa romani (cel mai probabil muncitori necalificati) care asteptau sa se intoarca acasa, si care au fost foarte surprinsi sa afle ca nu sunt aici la munca, ci la universitate, si care erau foarte creativi in a inventa injuraturi si acuze nemtilor care “nu stiu sa vorbeasca”. Romanii nostri pareau foarte mandri ca stiu sa se inteleaga cu un alt om doar in romana, si ar fi militat cu bucurie ca nemtii sa invete romana pentru noi.

La felul cum se prezinta sistemele educationale in cele doua tari, este mult mai probabil sa li se indeplineasca lor dorinta decat sa ajungem noi, romanii, cu adevarat cetateni europeni. Asta in conditiile in care nici scolile lor nu sunt perfecte.

P.S.: am avut placerea de a face o scurta vizita sudului peninsulei Yutlanda (Danemarca) in primavara, cu un grup mixt de romani si germani. Ne-am inteles cu localnicii (danezi) in germana. Daca acestia corespund tiparului prezentat de soferul meu de dimineata, dar si de ceea ce vad eu pe internet in comunitatile lor locale, atunci pot spune cu usurinta ca un danez obisnuit nu are probleme in a vorbi cu nemti sau englezi pe limba lor. Nu mai spun de vecinii scandinavi.