P.S.: foarte interesant embeddingul trilulilu, nu te lasa sa vezi clipul daca pagina nu contine un link inapoi catre ei.

1. What does the term the “networked polity” describe?
a) A parliament equipped with wireless LAN.

2. In what of the following senses does a social entrepreneur differ from other types of entrepreneurs?
d) Social entrepreneurs are business people who are also card-carrying members of trade unions.

3. Apart from being more democratic, for what reason is a clumsy solution – in principle – preferable to an elegant solution in quality management?
b) Clumsy solutions provide jobs for university professors.

Desigur comentariile pline de miez ale Prof. Ney nu s-au rezumat la intrebarile mestesugite din examene, omul este efervescent si in viata reala. Drept dovada:

“The added utility of the 5th pint of beer is much smaller than that of the 1st – that’s the law of diminishing returns.”

“Something that is bad quality makes you use bad language.”

“This swine flu… I had it. One moment I was fine, and the next I was desperate to lay down on my back and roll in the mud.”

“Do not work harder, but smarter.”

P.S.: conform principiului Pareto, 80% din rezultate necesita 20% din eforturi. Asadar, “Do not work harder, but smarter.”

Sursa foto.

(Daca nu stii ce este Twitter-ul si la ce foloseste, nu te speria, mai nimeni nu stie.)

Destul de sus a ramas si sufixul ubicuu (pe care l-ai vazut inca de cand ai introdus URL-ul sau ai apasat pe link) 2.0, fiind al saselea cuvant al anului. Google si-a tras partea leului, punctand de doua ori, prin cloud computing, si respectiv prin numele brandului, pe locul sapte in clasamentul cuvintelor primului deceniu al secolului.

Daca in 2002 cuvantul anului a fost misunderestimate, dublat de numele anului Dubya (in onoarea lui Bush jr.), se pare ca multe s-au schimbat de atunci. Google, Facebook si Twitter sunt la putere, iar Oxford Dictionary a nominalizat unfriend drept cuvantul anului. Cele mai multe neologisme “de grup” au ca radacina Twitter si Obama, iar unul dintre cele mai importante cuvinte din domeniul tehnologiei este hashtag, #-ul care marcheaza subiectele de discutie pe Twitter.

Daca ar fi tanar astazi, probabil ca Shakespeare ar lucra impreuna cu @idevelop la o poveste de dragoste in patru acte retele sociale intre un kenyan si hawaianca. George Orwell ar scrie tratate despre cum are Google prea mult acces in vietile noastre, iar Edgar Allan Poe ar avea cosmaruri cu un corb albastru inghitit de balene. Iar daca limba engleza ar avea SEO, eu as fi in capul listei spunand tweetobama!

Sursa foto.

Ce este?

Electoreza este un limbaj non-scriptic intrasocietal, cu folosinta ciclica. Unii teoreticieni* afirma ca electoreza este mai mult o stare sociala decat un instrument de comunicare. In general, electoreza este o limba bazata pe actiune si reactiune, impartind comunitatea lingvistica in doua: alergatori** si alegatori. Astfel, instantele de comunicare in electoreza au doua parti, definite dupa cum urmeaza:

1. actiune – situatia de comunicare in care alergatorii se adreseaza alegatorilor prin mesaje subliminale, amenintari, mititei, platforme program (invechit), dar si meta-limbaj, indeosebi aruncare de noroi.
2. reactiune – situatia de comunicare in care alegatorii preiau mesajul alergatorilor si il transforma in voturi entuziasmate (exemplu: “Il votez pe Vadim, este singurul in stare sa schimbe mafia, nemernicia si hotomanii!”) sau in voturi deznadajduite (exemplu: “Stampila-m-as pe voi!”) . O forma acceptata de reactiune este absenteismul electoral, de la care pensionarii se abtin cu o indarjire inexplicabila.

In mod normal, dupa faza de reactiune, ciclul se reia. Insa, in varianta romaneasca de electoreza, reactiunea este in mod normal urmata de inactiune.

De ce se foloseste?

Electoreza se pune in functiune acolo unde alte metode de comunicare dau gres, dand greutate unor momente irelevante decisive din viata unor societati, conform statisticilor si declaratiilor, democratice. Faptul ca electoreza este o limba incarcata de simboluri si interpretabila pana la cel mai inalt nivel o face mai potrivita pentru situatiile comunicative ivite spre sfarsitul ciclurilor electorale. In unele parti ale lumii, electoreza a fost inlocuita cu raporteza, o limba prin care se analizeaza date ale guvernarii si se fac planuri bazate pe fapte si obiective. Totusi, electoreza este mai populara din cauza ca este mai populara (!).

Nefolosirea electorezei este ilegala in Romania, iar luna urmatoare se implinesc 20 de ani de cand ultimul alergator de real succes a fost executat pentru ca a folosit alte metode in afara electorezei pentru a isi pastra puterea politica.

Notiuni de vocabular

Sondaj – s.n., barometru al unei opinii private facut public drept suma mai multor opinii private in schimbul unei sume mari de bani. Sondajul este un concept eterogen (adica generat in eter) care explica sperantele nerealiste ale alergatorilor.

Mariaj – s.n., intelegere politica prin care participantii jura, in principiu, sa intretina contacte sexuale doar cu membri extraconjugali ai societatii civile. Mariajul este o garantie (temporara) ca participantii nu o sa si-o traga unii altora pe la spate.

Trucaj – s.n., actiune politica legitima prin care categorii societale nefavorizate (exemplu: copiii) primesc ajutoare si cadouri (exemplu: pumni). Un sinonim pentru trucaj este “arma mogulica”.

Pasaj – s.n., metoda de capitalizare a proiectelor infrastructurale prin care termenele limita sunt mutate, din intamplare, la o saptamana inainte de alegeri. Nu toate proiectele trebuie sa fie neaparat pasaje pentru a putea fi definite de acest termen, chiar si tronsoane din autostrada Transilvania sunt acceptabile.

Note de subsol

*unii teoreticieni – adica io.

**alergator – termen barbarizat din englezescul “running for office”, sub auspiciile proverbului romanesc “lenesul mai mult alearga”.

P.S.: prin “lectie interactiva” inteleg ca trebuie sa contribui si matale, cititorule. Prin comentaj si raspandaj.

Romanii stiu atat de multe limbi straine pentru ca romanii sunt oameni, si nu statistici. Daca ar fi statistici, in 2005, doar 29% din ei ar fi putut vorbi engleza in mod fluent, 24% franceza si 6% germana. In total, mai mult de jumate nu s-ar descurca in nicio limba straina, si doar 6% ar fi cu adevarat poligloti, cunoscand trei limbi straine, in conditiile in care media europeana pentru poligloti era aproape dubla. Totusi, nu suntem cei mai inapoiati, fiind pe locul 23 din 27 la talentul la engleza, si pe locul 21 in clasamentul general.

Invatatul de limbi straine este important pentru 92% din europeni, conform aceleiasi statistici. Uniunea Europeana are 23 de limbi oficiale, la care se adauga luxemburgheza si turca (limbi oficiale in Luxemburg si respectiv Cipru, dar care nu au fost acceptate ca limbi oficiale UE). Totusi, in majoritatea contextelor internationale care presupun participanti vorbitori de limbi diferite, engleza este limba preferata. Comisia pentru Multilingualism, de care probabil ati mai auzit din pricina domnului Leonard Orban, a comandat o sesiune de discutii din care sa reiasa necesitatea multilingualismului. Standardul propus de grupul Maalouf este de doua limbi straine de persoana, dintre care una de circulatie internationala (de pilda, engleza sau mandarina), si cealalta, o limba adoptiva, precum finlandeza, irlandeza sau malteza, dupa placul fiecaruia. Aceasta recomandare are multiple implicatii:

• cooperarile bilaterale vor fi mult mai usoare, intrucat discutiile se vor purta in limbi materne, nu in limbi neutre;
• citat aproximativ din Raportul Maalouf: “pentru a cumpara ceva, orice, o limba internationala este suficienta. Pentru a vinde, in schimb, trebuie sa vorbesti pe limba clientilor”. Acest argument este demonstrat in fiecare zi – companiile sunt cele care isi fac reclama pentru produse si servicii, cele care organizeaza puncte de desfacere, nu clientii sunt cei care cumpara spatiu publicitar spunand ca vor sa cumpere, de exemplu, o masina noua de la o fabrica de automobile;
• limba adoptiva nu ar trebui perceputa ca o limba straina, ci mai degraba ca o a doua limba materna – implicand cunostiinte despre cultura, geografia, istoria si oamenii care traiesc prin intermediul acelei limbi;
• sistemul educational ar suferi niste modificari, as zice, pozitive – pentru ca in teorie, fiecare limba adoptiva ar trebui sa fie disponibila oricarui cetatean, dar practic sunt foarte putini profesori de lituaniana, de exemplu, o mare parte din procesul de invatare va avea loc pe internet, cu ajutorul resurselor virtuale;
• populatia imbatranita va avea o noua ocupatie, si poate chiar noi intrebuintari. Ma refer la cele consumeristice (un pensionar poliglot are mari sanse sa fie un pensionar globe-trotter, adicatelea consumator);
• o mai buna circulatie a fortei de munca in functie de necesitatile strategice;
• si altele care imi scapa acum.

Dupa parerea mea, acesta este un capitol la care romanii pot recastiga din terenul macinat de combinele socialiste. Desigur, nu putem sari imediat in carca Suediei, unde 90% din populatie stie bine engleza, sau in cea a luxemburghezilor, unde 69% din populatie stie trei limbi straine, dar putem fi poliglotii Europei de Sud si de Est. Este nevoie doar de infrastructura (profesori pentru cateva limbi circulate, pretutindeni), implementare (prima limba straina introdusa cel tarziu in clasa intai, a doua cel tarziu in clasa a patra) si implicare (proaspetilor parinti li se poate sugera, poate in contextul asigurarii unor avantaje speciale, sa vorbeasca si in engleza, germana sau franceza cu pre-scolarii lor).

Tu ce crezi?

Sursa date (pdf). Raportul Maalouf (pdf). Sursa foto.

Cum sa uitam de profa de fizica care se criza atunci cand era intrerupta, sau de cealalta profa de fizica care (nu ma luati cu “vai ce afanalbet e asta, a facut cacofonii, ca la cat imi place mie fizica…) avea mereu pregatita o problema draguta pentru mine, sau de proful de geogra care s-a dat in spectacol la balul de absolvire, sau de nebunii care au ars un scaun in ora de engleza, sau de inconstientii care au aruncat cu un adidas in consulatul Italiei de au venit toti parintii la liceu, sau de tipul ala ciudat care mesteca rezerve de cerneala pline, sau de excursiile pentru olimpici care erau contractate la fel ca bordurile bucurestene, sau de laboranta de chimie, draga de ea, cum ne motiva absentele, sau de educatia antreprenatala, sau de profa de istorie si proverbiala ei cafeluta, sau de sala de festivitati care sfideaza orice lege a fizicii, sau de lunga lista de profesori de info cu care a interactionat fiecare, sau de chimia pe care n-am invatat-o, sau de proful ala misogin de mate, sau de clasele cu dotari vs. clasele fara dotari? N-avem cum sa uitam de toate astea, dar avem cum sa radem. Mult!

Sursa foto.

Ieri a avut loc mult asteptata si mediatizata adunare studenteasca, in care era planuit ca studentii sa isi poata adresa intrebarile arzatoare legate de mediul in care traiesc si invata catre conducerea universitatii. Nu traim in paradis, si, ca o adunatura de indivizi evoluati din punct de vedere social ce suntem, este normal sa fim nemultumiti de problemele mici si mari cu care ne confruntam zilnic.

Adunarea a avut loc in ceea ce se cheama Conference Wing a Information Resource Center-ului nostru (mai pe romaneste, intr-o regiune a bibliotecii in care n-au mai avut ce carti sa puna, asa ca au lasat-o goala), iar organizatorii au supraestimat dorinta studentilor de a lua parte la discutie. Desi cursurile din timpul adunarii au fost anulate, au fost prezenti, din ochi, doar in jur de 170 de studenti (pe scaune ar fi avut loc cam 280). Evenimentul a durat exact o ora, si a debutat cu luarea de cuvant a presedintelui Joachim Treusch, introdus de unul din membrii parlamentului undergrad. In cele 15 minute in care a vorbit neintrerupt, profesorul Treusch ne-a amintit ca suntem o institutie unica in Germania, Europa si chiar in lume, ca cei doar 1200 de studenti pe care ii are Jacobs reprezinta 100 de natiuni in cap, si ca raportul studenti-profesori este de 11:1 (media universitatilor nemtesti este, spune el, undeva pe la 60:1). Alte statistici interesante mentionate sugerau ca un sfert dintre aplicantii initiali ajung la Jacobs, si ca studentii platesc anual, in total, 14 milioane de Euro pentru educatia si cazarea ce li se ofera. Asta inseamna ca media pentru fiecare student este undeva pe la 11.500 de Euro, si ca suntem cea mai slaba sursa de venit pentru universitate, comparativ cu sponsorizarile externe (17 milioane) si fondurile primite pentru proiecte de cercetare (15 milioane de Euro anual). Pe termen lung, universitatea vrea sa obtina 60 de milioane de Euro pe an, pe care sa ii investeasca in educatia a 1500 de tineri, deci costul mediu pentru un program de trei ani ar fi comparabil cu pretul unui Porsche mai de Doamne-ajuta. Totusi, universitatea isi propune sa nu cheltuie mai multi bani pe profesori, ceea ce va duce la cresterea raportului dintre studenti si profesori la 15:1.

Dupa ce a anuntat care sunt noile programe si cat de multi bani primesc ele de la sponsori, s-a trecut la intrebari de la public. Intrebarile au adresat probleme pertinente (nu neaparat cele mai relevante) precum transdisciplinaritatea mai redusa decat aceea cu care se mandreste universitatea, acceptiunea ecologica mai redusa decat aceea cu care se mandreste universitatea, si mancarea de la cantina. Toate intrebarile incomode au fost evitate cu succes de catre domnul presedinte, a carui onoare a fost salvata intrucatva de vice-presedintele prof. Ziegler-Jöns, care a avut cateva raspunsuri informate la intrebarile mai usoare. Totusi, am putut remarca unele citate mai putin potrivite, precum “multe universitati private din Germania au murit in doar cativa ani pentru ca nu erau pe drumul cel mai bun” (aceasta a fost si situatia Jacobs, pe atunci IUB, inaintea interventiei si donatiei mogulului local, regretatul Klaus Jacobs, ala cu cafeaua), sau “niciodata este pe termen scurt”.

Concluzia dupa-amiezei este ca sponsorii dicteaza tot. Canotajul este sportul preferat al administratiei doar pentru ca de acolo vin 80% din sponsorizarile sportive pe care le primeste universitatea. Se introduc programe noi pentru ca exista sponsorizari pentru ele, iar programele care se elimina sunt fie neatractive (pentru sponsori, nu pentru studenti), fie au profesori costisitori. Cel mai nou camin rezidential are panouri solare pe acoperis nu din grija pentru mediu, cunoscand cata risipa se face in multe alte parti, ci pentru ca “da bine”. La sponsori.

Totusi, nu mi-e rusine cu cei care ne pregatesc sa fim “liderii de maine”. O universitate de stat este mult mai putin dispusa la schimbari si mult mai putin preocupata de fiecare student in parte. Poate si din cauza ca nu trebuie sa recupereze atat de multe taxe.

In plus, si angajatii au asteptari mult mai mari acum. In Europa revolutiei industriale, un fost fermier reprofilat in sclav la fabrica nu s-ar fi asteptat la un plan de pensionare (nu s-ar fi asteptat sa traiasca pana la varsta pensionarii). In era noastra, avem pretentia sa ne si placa la “scarbiciu”. Pretentie care ar trebui, de fapt, sa fie obligatie incorporata, dar asta e deja alta discutie. In era noastra, o greseala in alegerea angajatorului nu ne mai distruge asa usor viata si sanatatea fizica, ci doar cariera si sanatatea psihica.

Ce bine ar fi daca ar exista un loc in care n-ai neaparat nevoie de studii universitare incheiate, in care CV-ul poate fi imbunatatit, care te pregateste de probe practice, care iti aduce experienta, care te invata sa faci ceva masurabil, fara sa iti fie teama de implicatiile permanente ale deciziei de angajare asupra parcursului carieristic, si eventual sa si poti privi totul ca o joaca! Ar fi tare bine, nu?

Ce este? Din fericire, viata de angajat are demo version, in stagiile de practica – internship-uri. In general cu o durata intre cateva saptamani si sase luni, de cele mai multe ori putand fi facut pe timpul vacantei de vara sau in locul unui semestru academic (august-decembrie), un stagiu de practica presupune integrarea internului in cat mai multe din mecanismele organizationale ale entitatii la care se desfasoara programul. Orice intern poate dispune de un supervisor, de un scurt program de training si, in functie de inclinarea companiei/institutiei/ONG-ului unde se desfasoara programul, de colegi cu acelasi statut. Cele mai multe programe sunt centrate pe cate unul sau doua proiecte de care participantul este responsabil.

De ce este bun? Ai ocazia sa incerci un domeniu de activitate, un tip de firma, un fel de activitate si sa vezi daca iti place. Ai ocazia sa traiesti intr-un mediu de lucru adevarat, sa afli ce inseamna “de la 9 la 5-6-7″, si ce se intampla dupa. Poti strange experienta practica in aria care te intereseaza, sa aplici ce ai invatat la facultate sau sa completezi cunostiintele existente. La sfarsitul proiectului, de cele mai multe ori ti-l poti trece in portofoliu. Unele stagii de practica sunt si platite, pe deasupra. Dar poate cel mai mare avantaj al stagiilor de practica consta in contactele pe care ti le poti crea. Mai ales daca te intereseaza sa reiei munca la acelasi angajator sau unul similar (atentie la clauzele de confidentialitate) dupa absolvire, simplul fapt ca ai ocupat un loc in firma si ai cunoscut un numar de persoane relevante domeniului iti da o cu totul alta plaja de posibilitati. Daca ai si reusit sa le uimesti nu le dezamagesti, sansele cresc exponential. Atata timp cat lasi loc de buna ziua, poti incepe sa iti planifici primul concediu platit.

Cum se obtine? Obtinerea unui astfel de post este destul de asemanatoare cu contractarea unei slujbe obisnuite, dar este bine de stiut ca Romania nu are inca foarte bine definit conceptul de practica din postura de student, de aceea de multe ori este mai greu sa gasesti oferte din domeniu. Catre vestul Europei situatia sta diferit iar pozitiile de genul sunt mai promovate si arata mai oficial, deci daca iti surade ideea si gasesti ceva pe plac, nu ezita sa pleci, mai ales ca nu trebuie viza!

Primul pas pentru obtinerea unui internship este formularea unei liste scurte de arii/domenii care te-ar interesa. A doua etapa este compilarea unei liste cu angajatori interesanti din domeniul respectiv. Desi exista si in Romania si in Europa agregatoare pentru programe de practica, nu am dobandit destula incredere in niciunul pentru a crea trimiteri acolo. Inainte de a cauta daca firma pe care ai ochit-o ofera stagii de practica, este bine sa incerci sa judeci cat de mare e probabilitatea sa faci munca adevarata la firma respectiva, si nu doar schimbare de filtre de cafea. De aici, ai doua variante. Fie cunosti pe cineva care lucreaza la sau cu angajatorul respectiv, si in cazul il rogi sa te recomande (mai demult, aceasta practica se numea “punerea de pile”) inainte de a trimite résumé-ul, fie incaleci tu insuti dragonul cautatorului de slujbe, si trimiti macar CV-ul si o scrisoare de intentie. Si aici ai doua variante – poti trimite fie responsabilului de resurse umane (sau ce adresa de contact iti sugereaza pe pagina ofertei), fie direct celui care iti va fi coordonator de proiect (necesita ceva mai multa munca de cercetare, dar de obicei da rezultate mai bune, prin crearea unui mediator/intermediar de incredere – coordonatorul – pentru persoana de la resurse umane). In functie de nevoile si politica firmei si de felul in care iti prezinti calitatile, ar trebui sa te pregatesti sa iti introduci un nou paragraf in CV.

Tu ai participat la vreun internship? Daca da, cum ai prins postul? Ti-a fost de folos experienta, ai recomanda aceasta practica si altora? Daca nu, de ce nu?

Sursa foto.

Majoritatea studiilor facute in legatura cu gusturile si cultura consumabila sugereaza ca exista un spectru al pretentiilor pe care fiecare tip il emite. Daca celebrul Bourdieu ar spune ca nivelul culturii consumate (inclusiv al muzicii) este subordonat clasei sociale, si ca ar fi de bon ton sa asculti numai opera, cercetatorii mai tineri intorc piramida si dovedesc ca toleranta este o masura a ceea ce am numi o cultura vasta. Cu alte cuvinte, Bryson (op.cit.) a ajuns la concluzia ca o educatie mai inalta, precum si o ocupatie mai prestigioasa sunt indicatori pentru nivelul de toleranta fata de muzica considerata inferioara, dar si de fanii acesteia. In plus, tinerii si femeile par sa fie mai deschisi decat cei varstnici sau, respectiv, barbatii. Asadar, o proaspata absolventa de facultate este cel mai probabil cea mai admirabila persoana pentru oamenii de culte de pretutindeni.

In Romania, aceasta s-ar traduce prin aceea ca disputa clasica dintre “roacari” si “manelari” este egala, pentru ca ambele subculturi investesc, probabil, aceeasi energie in a displace tot ce nu ii reprezinta in mod direct. De asemenea, cei care spun ca singura muzica pe care o pot suporta este muzica clasica sunt aproximativ la fel de saraci in capital cultural, au pretentii mai mari, dar probabil mai putin veritabile, aratand snobism. Dupa cum spune o vorba veche, nu ar exista lumina daca nu ar fi intuneric – daca nu esti deschis la toate tipurile de muzica, nu vei putea sa intelegi toate fineturile.

Studii empirice de genul acesta nu doar ca aduc alta perspectiva asupra clasificarilor dintre tipurile recomandate de gusturi, dar sunt piese constituente la baza intelegerii a ce inseamna cultura, si cat de importante sunt capitalul cultural, multiculturalitatea si deschiderea.

Deci, ce asculti?

Sursa foto.

Am fost foarte surprins sa aflu ca, pe langa ca a sarit foarte repede sa ma ajute sa ii raspandesc hardabaia in portbagaj si pe bancheta din spate, tipul ar putea face de rusine jumatate din studentii de la o universitate cu predare in limba engleza (adica Jacobs) cu felul in care vorbea limba lui Shakespeare. Astfel, am vorbit despre diferentele gramaticale intre limbile anglo-saxone, am aflat despre considerentele lingvistice si pedagogice datorita carora tari precum Olanda, Norvegia sau Danemarca sunt atat de potente in exprimarea fluenta in engleza, dar si despre metodele corecte de a aduce binecuvantarile unei limbi straine pustilor germani de pana in 15 ani (pentru ca, am uitat sa mentionez, cand nu este taximetrist de noapte, domnul nostru da meditatii la engleza copiilor de varsta gimnaziala si liceala). In plus, am discutat de considerentele socio-economice pentru care limba engleza primeaza in mediul business, academic si universitar din Elvetia, in dauna germanei, francezei sau italienei locale. Cu alte cuvinte, am discutat cu un taximetrist, pe o limba care nu este a lui, material pe care l-am revizuit in cadrul unuia din cursurile universitare de anul doi, si am aflat lucruri noi.

Un alt subiect pe care a digresat domnul nostru a fost capacitatea televizorului sau Internetului de a constitui unelte de invatare pentru copii si adolescenti. Dintre concluziile care mi s-au parut interesante, as cita (aproximativ): “Televizorul si Internetul ii fac pe cei prosti si mai prosti, si pe cei destepti cei mai destepti” si “Din toata informatia care este pe Internet, cel mult 5% este cu adevarat de folos pentru vreun scop sau pentru rezolvarea unei probleme. Trebuie doar sa stii unde si cum sa cauti“. Desigur, dupa aceasta paranteza si inainte de a ajunge la destinatie, a revenit la discutia initiala, cu o concluzie desteapta (pe care, spre rusinea mea, am uitat-o – am fost entuziasmat de discutie chiar si in conditiile lipsei unei incheieri).

Din pacate, din momentul in care am pus piciorul jos in autogara internationala din Bremen, nu a durat mult sa revin si la figurat cu picioarele pe pamant. Am intrat in vorba cu cativa romani (cel mai probabil muncitori necalificati) care asteptau sa se intoarca acasa, si care au fost foarte surprinsi sa afle ca nu sunt aici la munca, ci la universitate, si care erau foarte creativi in a inventa injuraturi si acuze nemtilor care “nu stiu sa vorbeasca”. Romanii nostri pareau foarte mandri ca stiu sa se inteleaga cu un alt om doar in romana, si ar fi militat cu bucurie ca nemtii sa invete romana pentru noi.

La felul cum se prezinta sistemele educationale in cele doua tari, este mult mai probabil sa li se indeplineasca lor dorinta decat sa ajungem noi, romanii, cu adevarat cetateni europeni. Asta in conditiile in care nici scolile lor nu sunt perfecte.

P.S.: am avut placerea de a face o scurta vizita sudului peninsulei Yutlanda (Danemarca) in primavara, cu un grup mixt de romani si germani. Ne-am inteles cu localnicii (danezi) in germana. Daca acestia corespund tiparului prezentat de soferul meu de dimineata, dar si de ceea ce vad eu pe internet in comunitatile lor locale, atunci pot spune cu usurinta ca un danez obisnuit nu are probleme in a vorbi cu nemti sau englezi pe limba lor. Nu mai spun de vecinii scandinavi.