Sunt acasa de o saptamana, si a fost o saptamana mondena, cu Offline 2.0 (sunt si ceva poze de-ale mele pe-acolo), lecturi urbane (sunt si ceva poze de-ale mele pe-acolo), recitiri (fara poze, ploua si nu am vrut sa fac baie camerei), plimbari prin parcuri si chillout din greu. Am avut parte in sfarsit de res-/transpirat din greu de la caldura, de trezit la ore lejere si de lene la toate orele. Reintalnirea cu mioriticii m-a tinut atat de ocupat incat n-am mai dat pe la pagina de administrare a blogului. Nu ca ar fi ceva neobisnuit in asta, dar e un obicei tare prost pe care il deplang. Il deplang pentru ca asta e solutia nationala la orice problema.

Am participat (mai mult asistat) la o discutie in care, pe scurt, Read the rest of this entry

Popularity: 16%

Astazi sunt scurt (mai bine decat deloc). Am de scris o treime dintr-un eseu despre sustinerea educatiei si despre cat de mult trebuie rasplatite varfurile versus cat de mult trebuie sustinuti cei care sunt foarte buni, dar nu si-ar permite educatie de calitate. Probabil unul din argumentele pe care le voi aduce in discutie pentru a sustine ideea ca oricine care merita sa mearga la o facultate foarte buna trebuie sa o poata face indiferent de situatia materiala este teoria lui Malcolm Gladwell care sustine ca unul din cele mai importante criterii pentru succes intr-un domeniu este repetitia si antrenamentul – 10.000 de ore pana la varsta de 20 de ani (asta ar insemna ca cine se decide sa devina un geniu incepand cu varsta de 4 ani ar trebui sa se antreneze cinci zile pe saptamana cate 2 ore jumate pana la 20 de ani). Si totusi, exista instante in care talentul pre-existent (pentru copiii nascuti talentati/genii) poate accelera procesul. Intamplator am vazut azi doua clipuri care arata piticuti cu talente mari de la varste mici. Sunt curios care dintre cele doua situatii ti se pare mai emanatoare de talent.

P.S.: foarte interesant embeddingul trilulilu, nu te lasa sa vezi clipul daca pagina nu contine un link inapoi catre ei.

Popularity: 14%

Dimineata zilei de azi m-a prins in nordul Germaniei, intr-o cladire a unei foste baze militare americane, fix in fata unui zimbabwean, la cursul unui profesor olandez care si-a terminat studiile in Italia si care e casatorit cu o singaporeza. Dupa testul saptamanal, discutia aluneca foarte repede catre o fosta prietena indoneziana a profesorului, prietena a carui tata, un sus-pus guvernamental, este subiectul unei anecdote ilustrative pentru o societate corupta. De asemenea, profesorul, o persoana experimentata in ale societatilor nefunctionale, isi aminteste cu oarecare afectiune de vizita sa in Rwanda, care l-a facut sa isi dea seama ca sistemul corupt favorizeaza foarte tare politistii platiti precar (de ordinul a 25 de euro pe luna), dar care stau destul de bine in societate din cauza ca nu vor fi niciodata verificati. Una dintre concluziile cursului despre fatalism/anomie a fost ca este mai greu sa te imbogatesti prin a oferi bunuri si servicii contra cost decat prin a fura – teza ilustrata cu povestea vietii varului sau (ne-a asigurat ca nu impart numele de familie), care este bancher la CitiBank in Angola, pozitie din care a reusit sa faca o suta de milioane de dolari – cu profit, in zilele bune, de 7 cifre.

Explicatia care s-ar potrivi oricaruia dintre cele trei personaje, indonezianului, rwandezului si olandezului exportat in Angola ar fi ca “daca nu fac eu asta, ar fi altcineva”. Ar fi altcineva care sa se lase corupt de putere sau de cunostiinte financiare specifice. Si situatia este fara scapare pana cand controalele impotriva coruptiei sau evaziunii fiscale sunt imputernicite de amenintari cu substanta. Pentru rwandez, riscul de a pierde o slujba care iti pune in buzunar 300 de Euro dupa un an intreg este mic in comparatie cu spagile inerente. Pentru indonezian, a avea un presedinte (Suharto) care sa fure 14 miliarde de dolari dintr-o tara si-asa saraca este un semn ca totul este permis. Pentru olandez, itele incurcate ale firelor bancare ce se plimba intre Africa, Elvetia, Singapore si Caraibe formeaza o plasa de siguranta stabila care sa il apere de Garda Financiara.

Morala ar fi ca nu suntem chiar atat de rupti de realitate – Diana a remarcat ca toate povestile astea, precum si multe alte detalii ii amintesc atat de mult de Romania incat este trist. Dar ce facem cu atata morala gratis?

P.S.: In acelasi spirit, se poate spune aici ca manelele sunt o manifestare a micro- si macro-societatilor fataliste. Adica pentru cei care se identifica astfel este doar o iluzie ca piranda lor e cea mai tare si ca au sute de dusmani, si ca au doar nevoie de dovezi de incredre, motive de cooperare chiar si in conditii de castiguri relative disproportionate, si in general conditii financiare mai bune via contract social pentru a iesi din spirala coruptiei si subculturii.

Popularity: 12%

Se intampla deseori, unora, sa manance de foame, sa doarma de somn, sa comunice cu oameni pentru a strange informatie, sa citeasca sau sa se uite la filme doar ca sa isi treaca timpul. Se intampla, uneori, multora, sa se indoape cu alcool doar de dragul uitarii, petrecerii, presiunilor sociale – sau chiar pe motivul ca un lichid de culoare indoielnica, cu miros amar si gust de ceai de plosnite este gustos. Ni se intampla des sa privim viata drept un drum la capatul caruia se afla o destinatie, ca o poveste cu sfarsit, uitand ca drumul, destinatia, sfarsitul si, desigur, toate povestile din lumea asta sunt inventate de om. Uitam, uneori, ca fericirea este mai mult decat un cuvant si ca rareori o gasesti in cuvinte. Uitam de ce facem unele gesturi, uitam de ce avem unele obiceiuri, uitam de ce fumam, uitam de ce scriem, uitam sa zambim.

Astfel de ganduri aveam azi-noapte, la doua si un sfert, in Burger King-ul din gara din Hanovra (singurul loc unde era cat de cat cald si comod, nu judecati), cand asteptam la coada sperand sa aiba suc de portocale si sperand sa nu vomite vreun neamt intoxicat peste mine. Aveam astfel de ganduri pentru ca ma gandeam de ce sunt eu acolo si de ce sunt toti ceilalti acolo, castigandu-mi astfel dreptul la condescendenta. Asa ca nu m-am suparat cand ne-a facut bodyguard-ul observatie ca dormitul in restaurante nu este prea politicos, sau cand am pierdut un tren pe care l-am asteptat, in fapt, 4 ore, sau cand am plonjat cu capul inainte in cearceafuri abia la 9 dimineata, si m-am decis sa ma reapuc de scris. Ca sa nu ma doara, cel mai probabil o sa iau incetisor si o sa imi scriu multele si dezorganizatele idei pe scurt. Pe scurt pe 2.0. O sa scriu in engleza acolo pana ma prind ce si cum. Astept incurajari si bani de bere.

Popularity: 13%

Exista momente in viata in care te intrebi daca isi va aduce cineva aminte de tine peste 10, 50 sau 100 de ani. In astfel de momente de rascruce psihologica, un prieten care sa te minta afirmativ este binevenit. Totusi, adevarul este ca nu conteaza daca isi aminteste cineva de tine, ci cum. Desigur, Newton nici nu visa ca generatii intregi il vor cunoaste drept un tip care o ardea dubios prin parcuri pana ii cadeau mere in cap, iar Napoleon este impregnat in memoria colectiva mai degraba ca un tip cu freza nasoala si mana in san.

Unul din cele mai evidente cazuri de misatribuire a aprecierii post-mortem este cel al lui Ivan Pavlov – tipul cu cainele lui Pavlov. Individul era, la origini, un foarte bun si ambitios fiziolog, iar obiectul sau principal de studiu nu a fost studiul reflexelor conditionate, ci al sistemului gastric. Deci probabil ca ar fi visat, in timpul vietii, sa fie amintit urmasilor urmasilor sai drept cel care a vindecat boli precum ulcerul, gastroenterita sau viermii intestinali. Pentru ca asta era scopul lui, si era foarte bun la asta, si nu la psihologie.

Putina lume stie ca, inainte de a saliva, cainele lui Pavlov avea probleme dietetice si un apetit foarte scazut. Unui geniu precum Pavlov nu i-a fost greu sa identifice problema si sa ii gaseasca rezolvarea. Asa ca a inceput sa alimenteze animalul pe partea de din dos cu pernute Pedigree, ca desert oferind cainelui (si viermelui, in acelasi timp) cate o bucata de ciocolata. Dupa ce a procedat astfel timp de o saptamana, pentru a testa reflexul viermelui, dupa felul principal constand in hrana pentru caini, Pavlov nu a mai adaugat si ciocolata. Sursele spun ca nu au trecut nici cinci minute pana cand viermele a scos o portiune sanatoasa din encefal pe sub coada gazdei, dar nu a mai apucat sa intrebe unde ii este ciocolata ca a fost decapitat prompt de catre un practicant mai curajos. La scurt timp, cainele si-a recapatat capacitatea de a saliva la comanda, putand astfel continua experimentele rusului.

Lasand gluma istoria bazata pe fapte bine documentate la o parte, intrebarea care ramane este daca si cum ai vrea sa iti fie amintirea conservata pentru stranepotii pe care nu ai sa ii cunosti. Trebuie sa vrei asta ca sa iti consideri rolul in viata eficient, placut si meritat? Sau exista ceva mai presus de nemurirea sufleteasca?

P.S.: in orice caz, regula generala spune sa nu dai ciocolata prietenului tau canin. Pe orice parte ai face-o.

Sursa foto.

Popularity: 30%

Societatea si natura umana il apreciaza atat de mult pe Darwin si a sa teorie a evolutiei incat au decis de comun acord ca este benefic sa ne tortureze irevocabil si sa ne blesteme pe noi, fiii lor, cu mania schimbarii. De fapt, analizele asupra felului in care indivizii isi perturba caracteristicile si identitate in mod mai mult sau mai putin voit s-au facut inca de cand s-a inventat filosofia. Dorinta pentru schimbare este atat de mare in ziua de astazi, incat schimbarile fizice, psihice si intelectual-cerebrale se ghideaza dupa o ciclicitate la fel de precisa precum fluxul si refluxul.

O noua saptamana sau un nou an calendaristic, aniversarea zilei de nastere sau despartirea de partenerul amoros, ba chiar si un pranz picat prost pot in egala masura activa glanda schimbarii. De cate ori n-ai tinut regim incepand de luni, nu te-ai casatorit la 30 de ani si nu te-ai apucat in sfarsit de cursul ala de spaniola la inceputul lui ianuarie? Dar tragedia cea mai mare apare atunci cand schimbarile pe care trebuie sa le faci vin in mod explicit de la mediul social. Atunci cand trebuie sa te schimbi pentru bunastarea celor din jur.

Este greu de zis despre un om ca este acelasi seara cu cel care a fost dimineata, daramite dupa ani de zile de experiente (re)formatoare. Si sunt sigur ca cel putin 90% din aceste schimbari sunt cauzate de presiunile sociale imediate, provenite de la persoanele adevarate. Cu alte cuvinte, parerea mea este ca, in vechea disputa nature vs. nurture, care inspecteaza ce primeaza dintre calitatile innascute si influentele externe in formarea unui individ, un rol mai mare il au factorii externi. In termeni grafici, un parinte care iti va spune intreaga copilarie ca esti gras te va face mai degraba depresiv decat sa te ajute sa iti depasesti genele obezitatii, iar implicatiile importante ale acestor cauze se vor face simtite in cautarea ta de franghie mai groasa cu care sa te spanzuri.

La tine cum se manifesta fetisul schimbarii?

P.S.: intrebarea care imi reverbereaza halucinant in cerebel este, desigur, ce sa schimb la felul in care scriu. Idei?

Popularity: 31%