Viermele lui Pavlov

Exista momente in viata in care te intrebi daca isi va aduce cineva aminte de tine peste 10, 50 sau 100 de ani. In astfel de momente de rascruce psihologica, un prieten care sa te minta afirmativ este binevenit. Totusi, adevarul este ca nu conteaza daca isi aminteste cineva de tine, ci cum. Desigur, Newton nici nu visa ca generatii intregi il vor cunoaste drept un tip care o ardea dubios prin parcuri pana ii cadeau mere in cap, iar Napoleon este impregnat in memoria colectiva mai degraba ca un tip cu freza nasoala si mana in san.

Unul din cele mai evidente cazuri de misatribuire a aprecierii post-mortem este cel al lui Ivan Pavlov – tipul cu cainele lui Pavlov. Individul era, la origini, un foarte bun si ambitios fiziolog, iar obiectul sau principal de studiu nu a fost studiul reflexelor conditionate, ci al sistemului gastric. Deci probabil ca ar fi visat, in timpul vietii, sa fie amintit urmasilor urmasilor sai drept cel care a vindecat boli precum ulcerul, gastroenterita sau viermii intestinali. Pentru ca asta era scopul lui, si era foarte bun la asta, si nu la psihologie.

Putina lume stie ca, inainte de a saliva, cainele lui Pavlov avea probleme dietetice si un apetit foarte scazut. Unui geniu precum Pavlov nu i-a fost greu sa identifice problema si sa ii gaseasca rezolvarea. Asa ca a inceput sa alimenteze animalul pe partea de din dos cu pernute Pedigree, ca desert oferind cainelui (si viermelui, in acelasi timp) cate o bucata de ciocolata. Dupa ce a procedat astfel timp de o saptamana, pentru a testa reflexul viermelui, dupa felul principal constand in hrana pentru caini, Pavlov nu a mai adaugat si ciocolata. Sursele spun ca nu au trecut nici cinci minute pana cand viermele a scos o portiune sanatoasa din encefal pe sub coada gazdei, dar nu a mai apucat sa intrebe unde ii este ciocolata ca a fost decapitat prompt de catre un practicant mai curajos. La scurt timp, cainele si-a recapatat capacitatea de a saliva la comanda, putand astfel continua experimentele rusului.

Lasand gluma istoria bazata pe fapte bine documentate la o parte, intrebarea care ramane este daca si cum ai vrea sa iti fie amintirea conservata pentru stranepotii pe care nu ai sa ii cunosti. Trebuie sa vrei asta ca sa iti consideri rolul in viata eficient, placut si meritat? Sau exista ceva mai presus de nemurirea sufleteasca?

P.S.: in orice caz, regula generala spune sa nu dai ciocolata prietenului tau canin. Pe orice parte ai face-o.

Sursa foto.

Popularity: 21%

Fetisul schimbarii

Societatea si natura umana il apreciaza atat de mult pe Darwin si a sa teorie a evolutiei incat au decis de comun acord ca este benefic sa ne tortureze irevocabil si sa ne blesteme pe noi, fiii lor, cu mania schimbarii. De fapt, analizele asupra felului in care indivizii isi perturba caracteristicile si identitate in mod mai mult sau mai putin voit s-au facut inca de cand s-a inventat filosofia. Dorinta pentru schimbare este atat de mare in ziua de astazi, incat schimbarile fizice, psihice si intelectual-cerebrale se ghideaza dupa o ciclicitate la fel de precisa precum fluxul si refluxul.

O noua saptamana sau un nou an calendaristic, aniversarea zilei de nastere sau despartirea de partenerul amoros, ba chiar si un pranz picat prost pot in egala masura activa glanda schimbarii. De cate ori n-ai tinut regim incepand de luni, nu te-ai casatorit la 30 de ani si nu te-ai apucat in sfarsit de cursul ala de spaniola la inceputul lui ianuarie? Dar tragedia cea mai mare apare atunci cand schimbarile pe care trebuie sa le faci vin in mod explicit de la mediul social. Atunci cand trebuie sa te schimbi pentru bunastarea celor din jur.

Este greu de zis despre un om ca este acelasi seara cu cel care a fost dimineata, daramite dupa ani de zile de experiente (re)formatoare. Si sunt sigur ca cel putin 90% din aceste schimbari sunt cauzate de presiunile sociale imediate, provenite de la persoanele adevarate. Cu alte cuvinte, parerea mea este ca, in vechea disputa nature vs. nurture, care inspecteaza ce primeaza dintre calitatile innascute si influentele externe in formarea unui individ, un rol mai mare il au factorii externi. In termeni grafici, un parinte care iti va spune intreaga copilarie ca esti gras te va face mai degraba depresiv decat sa te ajute sa iti depasesti genele obezitatii, iar implicatiile importante ale acestor cauze se vor face simtite in cautarea ta de franghie mai groasa cu care sa te spanzuri.

La tine cum se manifesta fetisul schimbarii?


P.S.: intrebarea care imi reverbereaza halucinant in cerebel este, desigur, ce sa schimb la felul in care scriu. Idei?

Popularity: 27%

Despre egoism

Omul este un animal social. Cuvantul cel mai important din aceasta propozitie este, desigur, animal. Pentru ca milenii de evolutie nu au reusit (si este foarte bine, dupa umila mea parere) sa disloce spiritul de conservare, logica primitiva a interesului. Singurii oameni care nu sunt egoisti au fentat sistemul evolutionar si sunt anomalii. Noi ii numim nebuni si ii inchidem in centre de refacere si recuperare. Aleatorul prin care isi desfasoara actiunile inseamna nebunie, pentru ca nu urmaresc niste scopuri bine definite cu actiunile lor. De notat, totusi, ca unii dintre cei care au innebunit au continuat sa ramana, in esenta, egoisti. Read the rest of this entry

Popularity: 29%