Am participat (mai mult asistat) la o discutie in care, pe scurt, pentru ca generatia actuala nu mai citeste, nu mai stie ce inseamna un muzeu, nu are ca model vreo scoala locala prezenta sau trecuta si altele asemenea, romanul e mult mai varza decat multe alte popoare, inclusiv cele de care facem noi misto in mod sistematic si fata de care ne credem de obicei superiori, iar viitorul ne este cel putin la fel de sumbru ca si trecutul. Sunt sigur ca recunoasteti un prieten, un vecin, un parinte care ar putea spune exact aceleasi lucruri. Este in natura umana sa ne comparam cu cei din jur, sunt anormali cei care cauta sa se integreze in vreun tel absolut. Problemele care se ivesc aici sunt de alta natura – eu reusesc sa numar doua, dar sunt sigur ca ar fi mai multe, mai micute.

1. comparatiile au rareori vreo tangenta cu realitatea. Sigur, nu ma astept la vreo abordare academica, cu conceptualizare, operationalizare, metodologie si date clare sau alte balarii, dar nu compari aderenta la burka si hijab (ca e mai usor de observat) a musulmancelor din Europa cu numarul de biserici ortodoxe strict romanesti din State (pe care, desigur, le stim cu totii ca si cum am fi acolo, in toate comunitatile romanesti!). Nu poti egaliza contextele in care culturile nationale supravietuiesc migratiilor cand presiunile asupra culturilor respective sunt diferite. Nu poti scoate din discutie Coloana lui Brancusi sau operele lui Ionesco pentru simplul fapt ca baza conceptelor s-a nascut in afara tarii.
2. comparatiile negative nu sunt urmate de actiune logica. Sigur, nu ma astept sa vad pe cineva ca plange ca tinerii de la sate isi rateaza educatia din cauza muncilor campului si apoi imediat sa inceapa vreun lecturi rurale. Dar sunt atatea cai pentru a fi mai aproape de viata pe care ne-o dorim si pe care o vedem mereu la altii. De exemplu, in loc sa facem greva intr-o tara sugrumata deja de subeficienta si productivitate sub standarde, sa ne rugam ca tarile unde e profitabil sa exportam sa cada ele in aceasta capcana si sa ne ofere o piata mai primitoare pentru produsele/serviciile noastre de criza.

Da, stiu ca sunt ipocrit si ca si eu compar mere cu pere si dau publish acestui articol si ma duc sa dorm neintors. Chiar daca viziunea mea asupra lumii nu readuce sanatate (inca), macar este corecta. Si asta e un inceput, totusi. Sau?

P.S.: foarte interesant embeddingul trilulilu, nu te lasa sa vezi clipul daca pagina nu contine un link inapoi catre ei.

Explicatia care s-ar potrivi oricaruia dintre cele trei personaje, indonezianului, rwandezului si olandezului exportat in Angola ar fi ca “daca nu fac eu asta, ar fi altcineva”. Ar fi altcineva care sa se lase corupt de putere sau de cunostiinte financiare specifice. Si situatia este fara scapare pana cand controalele impotriva coruptiei sau evaziunii fiscale sunt imputernicite de amenintari cu substanta. Pentru rwandez, riscul de a pierde o slujba care iti pune in buzunar 300 de Euro dupa un an intreg este mic in comparatie cu spagile inerente. Pentru indonezian, a avea un presedinte (Suharto) care sa fure 14 miliarde de dolari dintr-o tara si-asa saraca este un semn ca totul este permis. Pentru olandez, itele incurcate ale firelor bancare ce se plimba intre Africa, Elvetia, Singapore si Caraibe formeaza o plasa de siguranta stabila care sa il apere de Garda Financiara.

Morala ar fi ca nu suntem chiar atat de rupti de realitate – Diana a remarcat ca toate povestile astea, precum si multe alte detalii ii amintesc atat de mult de Romania incat este trist. Dar ce facem cu atata morala gratis?

P.S.: In acelasi spirit, se poate spune aici ca manelele sunt o manifestare a micro- si macro-societatilor fataliste. Adica pentru cei care se identifica astfel este doar o iluzie ca piranda lor e cea mai tare si ca au sute de dusmani, si ca au doar nevoie de dovezi de incredre, motive de cooperare chiar si in conditii de castiguri relative disproportionate, si in general conditii financiare mai bune via contract social pentru a iesi din spirala coruptiei si subculturii.

]]> http://radu20.com/societate/ce-inseamna-internationalitate/feed/ 0 http://radu20.com/pers/cand-uitam-sa-fim-oameni/ http://radu20.com/pers/cand-uitam-sa-fim-oameni/#comments Sun, 11 Apr 2010 21:24:45 +0000 Radu http://radu20.com/?p=577 Se intampla deseori, unora, sa manance de foame, sa doarma de somn, sa comunice cu oameni pentru a strange informatie, sa citeasca sau sa se uite la filme doar ca sa isi treaca timpul. Se intampla, uneori, multora, sa se indoape cu alcool doar de dragul uitarii, petrecerii, presiunilor sociale – sau chiar pe motivul ca un lichid de culoare indoielnica, cu miros amar si gust de ceai de plosnite este gustos. Ni se intampla des sa privim viata drept un drum la capatul caruia se afla o destinatie, ca o poveste cu sfarsit, uitand ca drumul, destinatia, sfarsitul si, desigur, toate povestile din lumea asta sunt inventate de om. Uitam, uneori, ca fericirea este mai mult decat un cuvant si ca rareori o gasesti in cuvinte. Uitam de ce facem unele gesturi, uitam de ce avem unele obiceiuri, uitam de ce fumam, uitam de ce scriem, uitam sa zambim.

Astfel de ganduri aveam azi-noapte, la doua si un sfert, in Burger King-ul din gara din Hanovra (singurul loc unde era cat de cat cald si comod, nu judecati), cand asteptam la coada sperand sa aiba suc de portocale si sperand sa nu vomite vreun neamt intoxicat peste mine. Aveam astfel de ganduri pentru ca ma gandeam de ce sunt eu acolo si de ce sunt toti ceilalti acolo, castigandu-mi astfel dreptul la condescendenta. Asa ca nu m-am suparat cand ne-a facut bodyguard-ul observatie ca dormitul in restaurante nu este prea politicos, sau cand am pierdut un tren pe care l-am asteptat, in fapt, 4 ore, sau cand am plonjat cu capul inainte in cearceafuri abia la 9 dimineata, si m-am decis sa ma reapuc de scris. Ca sa nu ma doara, cel mai probabil o sa iau incetisor si o sa imi scriu multele si dezorganizatele idei pe scurt. Pe scurt pe 2.0. O sa scriu in engleza acolo pana ma prind ce si cum. Astept incurajari si bani de bere.

Unul din cele mai evidente cazuri de misatribuire a aprecierii post-mortem este cel al lui Ivan Pavlov – tipul cu cainele lui Pavlov. Individul era, la origini, un foarte bun si ambitios fiziolog, iar obiectul sau principal de studiu nu a fost studiul reflexelor conditionate, ci al sistemului gastric. Deci probabil ca ar fi visat, in timpul vietii, sa fie amintit urmasilor urmasilor sai drept cel care a vindecat boli precum ulcerul, gastroenterita sau viermii intestinali. Pentru ca asta era scopul lui, si era foarte bun la asta, si nu la psihologie.

Putina lume stie ca, inainte de a saliva, cainele lui Pavlov avea probleme dietetice si un apetit foarte scazut. Unui geniu precum Pavlov nu i-a fost greu sa identifice problema si sa ii gaseasca rezolvarea. Asa ca a inceput sa alimenteze animalul pe partea de din dos cu pernute Pedigree, ca desert oferind cainelui (si viermelui, in acelasi timp) cate o bucata de ciocolata. Dupa ce a procedat astfel timp de o saptamana, pentru a testa reflexul viermelui, dupa felul principal constand in hrana pentru caini, Pavlov nu a mai adaugat si ciocolata. Sursele spun ca nu au trecut nici cinci minute pana cand viermele a scos o portiune sanatoasa din encefal pe sub coada gazdei, dar nu a mai apucat sa intrebe unde ii este ciocolata ca a fost decapitat prompt de catre un practicant mai curajos. La scurt timp, cainele si-a recapatat capacitatea de a saliva la comanda, putand astfel continua experimentele rusului.

Lasand gluma istoria bazata pe fapte bine documentate la o parte, intrebarea care ramane este daca si cum ai vrea sa iti fie amintirea conservata pentru stranepotii pe care nu ai sa ii cunosti. Trebuie sa vrei asta ca sa iti consideri rolul in viata eficient, placut si meritat? Sau exista ceva mai presus de nemurirea sufleteasca?

P.S.: in orice caz, regula generala spune sa nu dai ciocolata prietenului tau canin. Pe orice parte ai face-o.

Sursa foto.

O noua saptamana sau un nou an calendaristic, aniversarea zilei de nastere sau despartirea de partenerul amoros, ba chiar si un pranz picat prost pot in egala masura activa glanda schimbarii. De cate ori n-ai tinut regim incepand de luni, nu te-ai casatorit la 30 de ani si nu te-ai apucat in sfarsit de cursul ala de spaniola la inceputul lui ianuarie? Dar tragedia cea mai mare apare atunci cand schimbarile pe care trebuie sa le faci vin in mod explicit de la mediul social. Atunci cand trebuie sa te schimbi pentru bunastarea celor din jur.

Este greu de zis despre un om ca este acelasi seara cu cel care a fost dimineata, daramite dupa ani de zile de experiente (re)formatoare. Si sunt sigur ca cel putin 90% din aceste schimbari sunt cauzate de presiunile sociale imediate, provenite de la persoanele adevarate. Cu alte cuvinte, parerea mea este ca, in vechea disputa nature vs. nurture, care inspecteaza ce primeaza dintre calitatile innascute si influentele externe in formarea unui individ, un rol mai mare il au factorii externi. In termeni grafici, un parinte care iti va spune intreaga copilarie ca esti gras te va face mai degraba depresiv decat sa te ajute sa iti depasesti genele obezitatii, iar implicatiile importante ale acestor cauze se vor face simtite in cautarea ta de franghie mai groasa cu care sa te spanzuri.

La tine cum se manifesta fetisul schimbarii?

P.S.: intrebarea care imi reverbereaza halucinant in cerebel este, desigur, ce sa schimb la felul in care scriu. Idei?

Cum, vei spune, ca doar sunt atatea persoane care au renuntat la bunastarea sinelui pentru a-si ajuta aproapele! Gresit, iti voi raspunde, pentru ca pentru mine, vanitatea altruismului este una din cele mai meschine forme de egoism. Ai dat vreodata bani unui cersetor? De ce? Pentru ca el sa se simta mai bine, sa isi ia o paine si sa se ridice din mizeria in care sta incastrat? Sau ca sa te simti tu mai bine cu tine, sa simti ca ajuti societatea care, in fapt, are unicul rol de a gravita in jurul tau? Orice actiune umana este mai calculata decat ne putem da seama – si principiile economice functioneaza perfect. Prin fiecare actiune pe care oamenii o intreprind se urmareste satisfacerea unor nevoi mai mult sau mai putin intrinseci, si doar costul de oportunitate al fiecarei astfel de optiuni ne influenteaza felul in care gandim si actionam. Am 2 lei, ce m-ar face sa ma simt mai bine de acesti 2 lei? O acadea, sau o donatie in fondul bisericii pe la care oricum n-am mai trecut de la Pastele celalalt? Am o ora libera, ce sa fac, sa ma relaxez un pic citind din Cosmo sau sa il ajut pe ala micu’ cu tabla inmultirii?

Poate vei zice ca uite, de exemplu, o mama isi ajuta copilul in mod dezinteresat. Eu iti voi spune ca greseala pe care o faci e mai degraba una gramaticala decat de logica. O mama ajuta copilul ei. Copilul ei. Este un individ relationat la modul cel mai adanc de persoana sa – este al ei. Si nu-i asa ca orgoliul este mangaiat cu deosebita tandrete atunci cand spui “Costica al meu stia tabla inmultirii la 6 ani!”? Sau cand te lauzi ca “Mircea e vedeta teve, iar eu ii fac de mancare! Dezinteresat, zau, ca doar sunt mama lui!”

Sunt sigur ca daca ai citit pana aici nu vei mai indrazni sa te gandesti ca iubirea romantica este una dezinteresata. Sau ca un profesor de inalt calibru face un serviciu remarcabil si altruist instruindu-si invataceii cum trebuie. Si asa mai departe. Fiecare din noi este buricul propriului univers. Si daca stai bine sa te gandesti, nici nu e prea rau asa. Sa iti imaginezi ca atunci cand incetezi sa existi se duc si suferintele celor dragi este inaltator. Sa stii ca nu e nimic gresit in a te simti bine in viata, indiferent de criteriile pe care le asociezi starii de bine, este tare placut. Sa stii ca poate in lumea aceasta poate exista cativa egoisti ca si tine, dar care isi gasesc placerea in a vedea zambet in ochii celui de langa el, este de vis.

Nu ai cum sa nu fii egoist, dar lasa-ti constiinta sa ia partea leului din cand in cand. Si chiar daca iti calculezi costul de oportunitate, utilitatea marginala si satisfacerea nevoilor la milimetru, nu inseamna ca pana la urma nu poti avea remuscari. Si egoistii au regrete, dar stiu cum sa treaca peste ele.