Efectele acestei decizii surprinzatoare a Comitetului Nobel din Norvegia (exceptand acela ca va exista o mare concurenta printre albii care viseaza frumos) sunt multiple si complexe. Premiul se adreseaza lui Obama nu doar ca persoana publica si pop-icon, ci si ca reprezentant al uneia din cele mai importante institutii din lume. Presedentia americana si Statele Unite sunt implicate, momentan, in razboaiele din Afghanistan si Irak, dar si in bombardamentele lunii. Desigur, toate aceste misiuni sunt de pacificare, de aducere a apei in Irak si a democratiei pe luna.

Obama insusi nu este mai bogat acum. Nu este nici mai puternic, nici mai influent, desi Comitetul (Independent, dupa cum se mandresc chiar ei) Nobel i-a acordat un ajutor piaristic neasteptat. Este doar mai presat sa isi impuna visele, sa isi duca la indeplinire promisiunile, sa inchida gura criticilor care spun ca acest premiu ii este acordat prea devreme. Nu are voie sa esueze, asa cum a avut voie Gorbaciov dupa ce a primit premiul Nobel, si nici sa taraganeze lucrurile, asa cum au avut voie cei trei care au speriat Estul, Arafat, Peres si Rabin. Nu are voie sa continue sa viseze, asa cum face Gore. Are obligatia, inca o data exprimata, de a fi acel Mesia american, negru, si mi se pare ca si putin evreu, de care are nevoie intreaga planeta.

Nu conteaza ca armele nucleare au incheiat, de bine, de rau, al doilea razboi mondial, si ca au prevenit conflicte armate directe si de mare anvergura de-a lungul razboiului rece, ele trebuie eradicate. Nu conteaza ca democratizarea fortata nu a functionat pe mai nicaieri, ea trebuie dusa la bun sfarsit. Nu conteaza ca Statele Unite ale Americii sunt doar o tara, motor al crizei economice si nu Guvernul Spatial. Conteaza doar ca Obama este cool. Obama e dinamita!

Sursa foto.

De rau: Canalele romanesti de media au preluat aceasta stire ca pe o victorie a culturii romanesti. Nu ii pot contrazice, insa este mult mai pregnanta (si dureroasa) palma pe care o da povestea vietii autoarei societatii romanesti, atat celei comuniste, dar si celei post-decembriste. Müller nu ne-a vrut niciodata, asa ca nu vad de ce am avea voie sa ne falim cu ea.

De bine: Brucan a avut dreptate, am avut nevoie de fix 20 de ani ca sa trecem de la a incerca sa uitam de ceea ce a fost regimul comunist la a ne mandri cu ce a creat.

Sursa foto.

P.S.: In imagine este ceea ce se cheama sandvis suedez, aka Smörgåstårta, probabil de la inventatorul bufetului suedez.