Radu 2.0 » teorie

Ce inseamna internationalitate?

Radu — Mon, 19 Apr 2010 20:55:09 +0000

Dimineata zilei de azi m-a prins in nordul Germaniei, intr-o cladire a unei foste baze militare americane, fix in fata unui zimbabwean, la cursul unui profesor olandez care si-a terminat studiile in Italia si care e casatorit cu o singaporeza. Dupa testul saptamanal, discutia aluneca foarte repede catre o fosta prietena indoneziana a profesorului, prietena a carui tata, un sus-pus guvernamental, este subiectul unei anecdote ilustrative pentru o societate corupta. De asemenea, profesorul, o persoana experimentata in ale societatilor nefunctionale, isi aminteste cu oarecare afectiune de vizita sa in Rwanda, care l-a facut sa isi dea seama ca sistemul corupt favorizeaza foarte tare politistii platiti precar (de ordinul a 25 de euro pe luna), dar care stau destul de bine in societate din cauza ca nu vor fi niciodata verificati. Una dintre concluziile cursului despre fatalism/anomie a fost ca este mai greu sa te imbogatesti prin a oferi bunuri si servicii contra cost decat prin a fura – teza ilustrata cu povestea vietii varului sau (ne-a asigurat ca nu impart numele de familie), care este bancher la CitiBank in Angola, pozitie din care a reusit sa faca o suta de milioane de dolari – cu profit, in zilele bune, de 7 cifre.

Explicatia care s-ar potrivi oricaruia dintre cele trei personaje, indonezianului, rwandezului si olandezului exportat in Angola ar fi ca “daca nu fac eu asta, ar fi altcineva”. Ar fi altcineva care sa se lase corupt de putere sau de cunostiinte financiare specifice. Si situatia este fara scapare pana cand controalele impotriva coruptiei sau evaziunii fiscale sunt imputernicite de amenintari cu substanta. Pentru rwandez, riscul de a pierde o slujba care iti pune in buzunar 300 de Euro dupa un an intreg este mic in comparatie cu spagile inerente. Pentru indonezian, a avea un presedinte (Suharto) care sa fure 14 miliarde de dolari dintr-o tara si-asa saraca este un semn ca totul este permis. Pentru olandez, itele incurcate ale firelor bancare ce se plimba intre Africa, Elvetia, Singapore si Caraibe formeaza o plasa de siguranta stabila care sa il apere de Garda Financiara.

Morala ar fi ca nu suntem chiar atat de rupti de realitate – Diana a remarcat ca toate povestile astea, precum si multe alte detalii ii amintesc atat de mult de Romania incat este trist. Dar ce facem cu atata morala gratis?

P.S.: In acelasi spirit, se poate spune aici ca manelele sunt o manifestare a micro- si macro-societatilor fataliste. Adica pentru cei care se identifica astfel este doar o iluzie ca piranda lor e cea mai tare si ca au sute de dusmani, si ca au doar nevoie de dovezi de incredre, motive de cooperare chiar si in conditii de castiguri relative disproportionate, si in general conditii financiare mai bune via contract social pentru a iesi din spirala coruptiei si subculturii.

Cat de frumoase sunt romancele?

Radu — Thu, 10 Dec 2009 22:59:00 +0000

N-a trecut mult de cand v-am cerut ultima oara ajutorul, dar de data aceasta este pentru o cauza mult mai nobila. De cand au aflat pentru prima oara ca ei insisi sunt romani, si ca mai exista si alte popoare, romanii s-au intrebat daca sunt cel mai ospitalier popor din lume si daca femeile lor sunt cele mai frumoase din lume. Daca la prima intrebare am primit, in timp, destul de multe raspunsuri incat sa putem conchide ca nu prea suntem printre natiunile excesiv de primitoare, cea de-a doua intrebare este inca deschisa. Dar nu pentru mult timp, indraznesc sa sper. Pentru ca imi doresc sa pun capat acestei incertitudini intr-un mod cat mai stiintific (ca sa nu zica lumea ca am luat cursuri de statistica degeaba).

Asadar, m-am gandit la o metoda, dar nu sunt inca pe deplin convins ca este perfecta, asa ca o sa va rog sa ma asistati in a o imbunatati. Povestea este in felul urmator. De fiecare data cand sunt intr-o tara noua, din care n-am mai colectat date, voi merge pana in centrul celui mai apropiat oras si voi sedea pentru cate cinci-zece minute in trei locuri strategice (si, de dragul validitatii experimentului, cat mai reproductibile in diverse tari), cum ar fi un fast-food international reprezentativ (McDonald’s, Burger King, KFC sau asemanatoare), mijlocul celei mai importante strazi pietonale, o biserica/moschee/templu, un magazin Zara, o statie de autobuz/tramvai. In cele zece minute, voi aprecia toate femeile care mi se perinda prin fata ochilor (sau, ma rog, o portiune cat mai mare si reprezentativa din multimea respectiva) despre care cred ca sunt intre 17 si 32 de ani (capete de interval alese arbitrar), pe baza dimensiunilor urmatoare:

trasaturile fetei;
silueta;
stil vestimentar;
atitudinea/starea sufleteasca;
…

Pentru fiecare dimensiune, fiecare participanta va primi o nota de la unu la cinci, unde cinci este scorul maxim si unu este scorul minim. Desigur, notele vor fi subiective, dar inca nu s-a inventat o masura exacta si obiectiva pentru cantarirea frumusetii. Planuiesc sa fac o proba acestei idei sambata sau duminica in centrul Bremenului. Pana atunci (sau chiar si dupa atunci), va rog sa imi spuneti ce credeti despre aceasta idee si cum poate fi imbunatatit demersul.

Sa ne auzim invingatori, macar la frumusete!

Sursa foto.

Spune-mi ce asculti ca sa-ti spun cine esti

Radu — Wed, 21 Oct 2009 01:11:22 +0000

Una dintre pietrele de incercare ale sociologiei este disecarea culturii si explicarea diferentelor culturale pe baza diverselor componente. Hofstede este de parere ca o cultura nu poate fi luata ca atare, dar poate fi privita ca o ceapa, cu mai multe straturi conceptuale, de sine statatoare, dar interdependente. Unul dintre aceste straturi este muzica pe care o ascultam, sau, dupa cum dovedeste Bryson, muzica pe care nu o ascultam.

Majoritatea studiilor facute in legatura cu gusturile si cultura consumabila sugereaza ca exista un spectru al pretentiilor pe care fiecare tip il emite. Daca celebrul Bourdieu ar spune ca nivelul culturii consumate (inclusiv al muzicii) este subordonat clasei sociale, si ca ar fi de bon ton sa asculti numai opera, cercetatorii mai tineri intorc piramida si dovedesc ca toleranta este o masura a ceea ce am numi o cultura vasta. Cu alte cuvinte, Bryson (op.cit.) a ajuns la concluzia ca o educatie mai inalta, precum si o ocupatie mai prestigioasa sunt indicatori pentru nivelul de toleranta fata de muzica considerata inferioara, dar si de fanii acesteia. In plus, tinerii si femeile par sa fie mai deschisi decat cei varstnici sau, respectiv, barbatii. Asadar, o proaspata absolventa de facultate este cel mai probabil cea mai admirabila persoana pentru oamenii de culte de pretutindeni.

In Romania, aceasta s-ar traduce prin aceea ca disputa clasica dintre “roacari” si “manelari” este egala, pentru ca ambele subculturi investesc, probabil, aceeasi energie in a displace tot ce nu ii reprezinta in mod direct. De asemenea, cei care spun ca singura muzica pe care o pot suporta este muzica clasica sunt aproximativ la fel de saraci in capital cultural, au pretentii mai mari, dar probabil mai putin veritabile, aratand snobism. Dupa cum spune o vorba veche, nu ar exista lumina daca nu ar fi intuneric – daca nu esti deschis la toate tipurile de muzica, nu vei putea sa intelegi toate fineturile.

Studii empirice de genul acesta nu doar ca aduc alta perspectiva asupra clasificarilor dintre tipurile recomandate de gusturi, dar sunt piese constituente la baza intelegerii a ce inseamna cultura, si cat de importante sunt capitalul cultural, multiculturalitatea si deschiderea.

Deci, ce asculti?

Sursa foto.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_preziden%C5%A3iale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_1992

Saizeci si sase

Radu — Tue, 06 Oct 2009 19:22:29 +0000

Un nene si trei tanti foarte inteligente au facut un studiu prin care au demonstrat, empiric, ca pentru a forma un nou obicei este nevoie, in medie, de 66 de zile de repetitie. Dupa astea 66 de zile, este destul de probabil (din punct de vedere teoretic, desigur) ca automatismul sa “prinda” si gata, te-ai ales cu un nou tabiet enervant.

Cum eu n-as putea sa ii supar prea tare pe acesti academicieni straluciti, si cum prezenta de fata este a enspea mea incercare de a incepe un blog, o sa astept saizeci si sase de zile (am calculat, pana pe 11 decembrie) pana cand o sa imi vand sufletul entitatii care este Radu 2.0, si anume pana cand o sa lucrez la o tema mai aratoasa, o pagina despre, un feed si tot ce mai trebuie unui blog sa fie blog. Daca razbat pana acolo, o sa scot si eticheta [alpha] de pe frontispiciu si o sa ma dau cu capul de tastatura de doua ori mai des ca sa iasa niste litere aranjate frumos, asa, ca aici.

Am zis.

Sursa foto.